Forumul Economic Mondial, cunoscut şi ca întâlnirea anuală de la Davos, Elveţia este probabil cea mai mare afacere de relaţii publice din lume. Mare prin sumele puse în joc – consumă un miliard de dolari la fiecare 5-6 ani, mare prin numele invitate – şefii a câtorva zeci de state şi a peste 1000 de companii foarte mari, mare inclusiv prin importanţa exagerată care i se dă – de la cei care cred că acolo chiar se ia vreo decizie până la conspiraţioniştii care cred că acolo se iau Deciziile. Chiar şi cei din urmă au un rol – marginal dar necesar – în impactul de imagine al evenimentului.
Dincolo de cristale şi trâmbiţe, rostul întâlnirii anuale de lângă pârtiile Davos-ului este unul simplu şi banal. Corporatiştii au ocazia să se întâlnească, să stea de vorbă şi să se împrietenească cu cei mai buni clienţi ai lor – politicienii. În schimbul celui mai scump ski-pass imaginabil.
Organizatorul forumului e o fundaţie – inspirat condusă de economistul Klaus Schwab, care ţine întâlnirea de la prima ediţie, acum 41 de ani. Costul participării pentru o singură persoană este de minimum 70.000 de dolari, asta însemnând doar cotizaţia anuală şi invitaţia – fără transport, cazare şi servicii.
Forumul de la Davos este de departe cel mai mare succes comercial faţă de alte cluburi cu acelaşi profil – Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală sau Institutul Aspen. În 2009, când Institutul Aspen şi-a ţinut întâlnirea în România am pătruns „clandestin”, două zile consecutiv, la lucrări. În prima zi – o discuţie interesantă dar fără nimic confidenţial în ea despre cum poate fi pusă Rusia cu botul pe labe. În ziua următoare, discuţii administrative despre cotizaţii şi autopropunerea preşedintelui Mircea Geoană de-a rămâne „onorific” după ce va câştiga alegerile. Evident, tot ce conta era sentimentul de importanţă al celor care ascultau – de la şefii de bănci până la funcţionăraşii MAE sau ziaristul care învingea plictiseala auzind ce nu-i era dat să audă.
Acestea fiind spuse, unde-i totuşi importanţa evenimentului Davos? Fără îndoială, ea există. Densitatea de oameni cu responsabilitate pe metru pătrat este rar atât de mare iar adrenalina e la maximum. Inevitabil, schimbul de idei accelerează – aşa că în patru zile de şampanie ies la fel de multe idei cât în patru săptămâni de apă cu bule.
Anul acesta, agenda oficială – Practici Comune pentru Noua Realitate – a cuprins următoarele patru puncte:
1. Răspunsul la noua realitate.
2. Perspective economice şi politici de creştere.
3. Susţinerea agendei G20.
4. Construirea unei reţele de reacţie împotriva riscurilor.
Să le luăm pe rând, în ordine inversă:
4. Construirea unei reţele de reacţie împotriva riscurilor
E doar o nouă linie de afaceri a Forumului Economic Mondial – un centru de informare şi un calendar de conferinţe dedicate exclusiv managerilor de risc din corporaţii sau din guverne.
3. Susţinerea agendei G20
Un punct strict tactic. Au rămas multe lucruri nevorbite la G20 iar oamenii au mai avut şi idei noi, pe care regretă că nu le-au spus. De asemenea, pentru şefii de stat şi de guvern este o justificare formală a cheltuielilor cu cherosenul consumat până într-o staţiune de schi. Iată agenda ultimei întâlniri G20, din noiembrie anul trecut:
– Asigurarea recuperării economice mondiale
– Cadrul pentru creşterea puternică, susţinută şi echilibrată
– Întărirea sistemului internaţional de supraveghere financiară
– Modernizarea instituţiilor financiare internaţionale
– Plasele de siguranţă financiară globale
– Probleme de dezvoltare
– Riscul unui război valutar
2. Perspective economice şi politici de creştere
Cum să evităm o revenire a economiei fără joburi este întrebarea sugerată de organizatori. Îndeajuns cât să deschidă dezbaterea despre măsuri de stimul, politici monetare şi deficite mari. Scurt, Angela Merkel a închis discuţia:
Textul:
„Măsurile de economisire şi creşterea economică nu se exclud reciproc. Mi s-au făcut reproşuri şi mi s-a spus că Germania ar trebui să contribuie la creştere şi că, dacă iei calea consolidării, pui în pericol creşterea. Însă în ultimii doi ani am avut parte de o experienţă foarte interesantă. Am redus cheltuielile, dar am avut o creştere economică de 3,6% anul trecut” (Angela Merkel)
Subtextul:
Angela Merkel îşi face autoevaluarea (pozitivă, desigur) şi este mai prudentă. Semnalul ei este că nu trebuie renunţat la austeritate pentru soluţii mai „dulci” ca inflaţia tolerată de Sarkozy. Exemplul propriu este adevărat, dar Merkel omite să spună că în ţări ca Marea Britanie, Irlanda sau Grecia austeritatea a pus frână economiei.
1. Răspunsul la noua realitate
Un subiect suficient de ambiguu formulat încât să le lase participanţilor libertatea de-a spune ce-au pe suflet. Şi ce au ei pe suflet? Multe datorii suverane, mai multe decât pot duce şi o presiune enormă din partea deţinătorilor de capital care nu prea mai vor să lşe cumpere bondurile şi uneori nici măcar moneda. Sarkozy a jurat că va apăra Euro cu orice preţ:
Textul:
„Către cei care vor paria împotriva euro, fiţi atenţi cu banii pentru că suntem determinaţi cu desăvârşire să apărăm euro. Doamna Merkel şi eu însumi nu vom lăsa niciodată – aţi auzit, niciodată – euro să cadă. Să vă imaginaţi că am abandona euro este să nu înţelegeţi nimic despre psihologia ţărilor europene care s-au luptat între ele în războaie pe parcursul a zeci de ani. Este o chestiune de identitate europeană” (Nicholas Sarkozy)
Subtextul:
Termenii tranşanţi ai lui Sarkozy sugerează că simpla existenţă a euro este mai importantă decât scopurile economice pentru care a fost creeată. „Noua realitate” este că Banca Centrală Europeană a acceptat să flexibilizeze la extrem propriile reguli de finanţare a deficitelor bugetare, iar ceea ce spune Sarkozy este că de vreme ce SUA deja tipăresc bani, UE nu se va ruşina să facă la fel, la nevoie.
Deşi par să meargă în aceeaşi direcţie, Merkel şi Sarkozy trag în unghiuri diferite, la – să zicem – 90 de grade şi pot cel mult să spere că rezultanta forţelor va fi o înaintare pe drumul bun.
Un răspuns