Sunt multe hibe in functionarea sectorului public, care se vad in dimensiunea veniturilor fiscale (intre cele mai scazute din UE ca procent din PIB) si reaua folosire a banului public (ineficienta crasa, lipsa de prioritati asumate si urmarite cu consecventa, deturnare de resurse, etc).
Acesta este un context notoriu care a pus pe agenda publica si reforma salarizarii. Nu arareori s-a invocate ca slaba performanta din sectorul public se leaga si de o salarizare care nu rasplateste performanta, fie intre persoane cu acelasi profil al slujbei si cu aceeasi vechime, fie intre compartimente diferite, slujbe diferite.
Exista o teorie a “salariului eficient”, care spune ca daca munca nu este rasplatita cum se cuvine trantamentul scade. Aici se poate adauga si dimensiunea satisfactiei la locul de munca, a atmosferei in general, care sunt aspecte si ele relevante –desi mai complicate ca tratament. Oricum, sunt mai multe guverne care in ultimul deceniu au avut pe masa de lucru reforma salarizarii , care a trecut dintr-un mandat de guvernare la altul ca proiect in lucru.
Reforma salarizarii este necesara. Insa aceasta reforma este obligatoriu sa tina cont de resursele bugetului public. Firesc este ca noua lege a salarizarii, ce este o reforma ampla, sa fie insotita de o evaluare temeinica privind sustinerea bugetara durabila. Oricat de merituoasa ar fi o asemenea lege, daca ar insemna procente bune din PIB drept crestere la deficitul bugetar ar fi un non-starter.
Chiar o aplicare esalonata a reformei ar lovi echilibrul bugetar in masura in care reprezinta cheltuieli permanente mult crescute ale bugetului public fara contrapartida pe parte de venituri. Drept este ca o noua salarizare este de presupus ca ar insemna o mai buna functionare a administratiei publice, o executie bugetara mai buna. Dar aceasta este o miza greu de pus in cifre cel putin pe termen imediat.
Poti gandi si astfel: aplici legea partial si conditionata fiind de crestere economica, o eficienta mult ameliorata a cheltuielilor publice, care sa permita eliberarea de resurse pentru alte utilizari (aplicarea noi legi a salarizarii), colectare mai buna a taxelor si impozitelor avand in vedere ca nivelul de 27-27% din PIB venituri fiscale ne plaseaza la coada Uniunii din acest punct de vedere.
Este insa un pericol mare sa dai drumul la o asemenea lege, sa creezi asteptari mari la oameni, fara a avea fundamentare analitica si cifrica serioasa, fara sa vezi daca ai resurse in bugetul public.
S-a vazut cum pasi de crestere a salariilor si schimbare de regim fiscal au dublat deficitul bugetar in mod brusc –in 2016 deficiitul este programat sa ajunga la 2,9% fata de cca 1,5% din PIB in 2015.
Ce ne-am face cu o reforma a salarizarii care ar insemna sa zicem inca 5, sau 6% din PIB cheltuieli publice nu vremelnice (sunt date care sugereaza un asemenea impact daca nu am avea o aproape instantanee crestere de venituri fiscale si o alta dimensiune a aparatului birocratic –ipoteze ce sunt implauzibile).
Daca Romania ar avea incasari fiscale cat de cat normale,ca in economii emergente vecine (adica 34-35% din PIB), ar fi mai usor de aplicat o reforma a salarizarii; nici nu am mai sta cu subfinantare cronica a invatamantului si sanatatii, cu nivele de sub 4% din PIB pentru fiecare dintre aceste sectoare cheie pentru viata oamenilor, pentru economie, societate.
Ministrul de finante si ministrul muncii, cu cel al economiei si cel al dezvoltarii, este bine sa discute foarte aplicat pe aceasta lege, sa se puna de acord tinand cont de forta bugetului public, starea economiei in ansamblu si contextul international. Iar la varful Guvernului trebuie sa se indice clar care sunt limitele ce nu pot fi trangresate in materie de luciditate, prudenta, stabilitate economica.
Si nu pentru ca, altminteri, am avea dialog fracturat cu Comisia Europeana, ca am intra in procedura de deficit excesiv, etc., ci pentru ca ratiunea ne spune sa nu dam drumul la vale unui bolovan greu de luat in brate, care ne poate strivi si obliga la inversari de masuri ce ar cauza bulversari economice si sociale.
***
Daniel Dăianu este economist, membru al CA al BNR, profesor la SNSPA, fost ministru de Finanțe
Un răspuns
Salarizarea bugetarilor (mai putin medicii si profesorii -dar si acolo) se face pe baza de functii (statul de functii) in baza unei diplome mai mult sau mai putin trasa la xerox si vechime. SCHIMBATI RADICAL si transformati tot staul de functii in posturi si la fiecare post atsati un salariu. Postul sa fie clar definit ca sarcini si ocupat prin concurs CINSTIT -nivelul studiilor fiind element secundar (Postul X-minim studii medii, postul Y minim studii superioare , dar fara legatura cu vechimea.
Acuma un consilier I,-actuala situatie- din biroul administrativ are acelasi salar cu cel de la un ghiseu, cu cel de la personal care face lunar ”adunarea filelor de pontaj” sau cu cel care face executare silita sau inspectie fiscala. NU E CORECT.Mai mult, dupa ce intri in sistem ca debutant numai anii te ajuta sa parcurgi treptele pina la consilier si niste ”examene de promovare” de risul curcilor.
Iar tot la 2-3 ani sa se scoata la concucurs TOATE POSTURILE -si pe baza CORECTA sa se ocupe de cei buni, iar cei care si-l pierd sa poata ”cobori” sau sa plece. Asa s-ar rezolva si mult trimbitata lozinca a lui MARICA -ca numai gura e de el- a carierei profesionale. S-ar mai rezolva inca o problema, lumea ar invata continuu si am avea si specialisti adevarati.
Altfel va dau exemplu-sef serviciu administrativ intrat debutant, acuma e consiler dar nu stie sa foloseasca calculatorul nici macra pentru un e-mail sa nu mai vorbesc de un simplu document in Word sau o situatie simpla in Excel.
Poate cititi d-le Daianu, ca aceste exemple de mai sus sint de acolo pe unde ati fost ministru.Cu bine.