Criza financiara si economica adanca a adus spectrul cvasi-stagnarii economice in SUA si Europa. Fiindca dezintermedierea financiara loveste finantarea economiilor si datorii suverane si private mari descurajeaza consumul si investitiile. economii emergente din Europa sunt puternic afectate in conditiile in care ele depind covarsitor de pietele UE si au sectoare bancare dominate de entitati straine angrenate in dezintermediere. Perspectiva stagnarii este cu atat mai ingrijoratoare cu cat fara crestere economica este dificil de asigurat serviciul datoriilor. De aici apare si marea dilema pentru guverne: cum sa concilieze resuscitarea economiilor fara sa le impovareze prin indatorare, dincolo de considerente de ordin social (in sensul protejarii coeziunii sociale).
Perspectiva unei cvasi-stagnari economice este discutata si in Romania. S-a realizat o corectia macroeconomica de amploare –de la cca -9% deficit bugetar consolidat cu cativa ani in urma la foarte probabil sub -3% din PIB in 2012 (conform metodologiei UE). Dar aceasta ajustare nu garanteaza crestere economica in contextul extern neprietenos, al scaderii si ineficientei crase a investitiilor. Dinamica industriala din 2012 spune si ea multe. In alte texte (“Misterul cresterii economice”) am remarcat ca este necesar sa fie puse in miscare pistoane interne –sa incercam sa endogenizam o crestere care, in anii pre-criza, a mizat decisiv pe import de capital (indatorare). Chiar daca a scapa de gravitatia zonei euro pare o misiune imposibila. Intre aceste pistoane interne ar fi o absorbtie mult crescuta a fondurilor europene, diminuarea risipei ubicue din sectorul public (ce include reforma companiilor de stat, privatizari), o diplomatie economica agresiva.
Daca stagnarea posibila are de ce sa ingrijoreze nu mai putin relevant este un alt pericol: vulnerabilitatea creata de deficitul structural al balantei comerciale. Aceasta slabiciune nu este de data recenta. Si ai spune ca este firesc in situatia unei economii emergente, ce are nevoie de import net pentru a creste mai iute. Dar ce faci daca importul de economisire se face in principal prin indatorare, care se duce in teritoriul a doua cifre (peste 10% din PIB), fara a sugera apropierea de un punct de inflexiune pozitiv. Un astfel de punct numeste situatia unor economii din Europa centrala care au balante comerciale mult mai putin dezechilibrate, uneori aflate chiar in surplus (Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria). Pana in 2009, cand a erupt criza financiara, dezechilibrul comercial mare al Romaniei, de peste 16-17% din PIB intre 2007-2008, a fost estompat de miliarde de euro anual trimiteri de bani acasa ale cetatenilor plecati in strainatate, de intrari de capital, fie autonome, fie prin indatorare. Iar investitii directe facute de companii straine, considerabile in unii ani, au alimentat un sentiment (nu numai la noi) ca epoca penuriei de capital a disparut, ca deficite externe mari nu mai sunt o problema. Intrarile de capital au fost superioare deficitului de cont curent si s-au vazut in acumulari de rezerve la BNR.Criza insa obliga la trezire la realitate, la redescoperirea constrangerii valutare —care a fost o obsesie a primului deceniu de tranzitie post-comunista in Romania si este intalnita in lume sub forma crizei balantei de plati; ea arata ca modelul de crestere economica din deceniul trecut a fost fragil, cu o alocare suboptima a resurselor prin subestimarea productiei de bunuri si servicii exportabile si ce pot acoperi nevoile interne (tradables). Avem un cont de capital liberalizat si, totusi, in mod ironic, ne reintalnim cu constrangerea valutara! Se intalnesc cu restrictia de finantare externa si tari din zona euro, unde corectiile se fac prin “devalorizare interna”.
Nu numai in Romania modelul de crestere si-a aratat carentele. Tarile baltice, Bulgaria au mers pe aceeasi cale (si economii periferice din zona euro au evoluat in mod similar aparand bule speculative). Exista insa ceva ce particularizeaza economia romaneasca: si cand ea a cazut mult, ca intre 2009-2010, deficite externe semnificative au persistat, chiar daca s-au redus substantial. Spre exemplu, in tarile baltice, recesiunea puternica din 2009 a condus la surplusuri de cont curent: in Estonia, de la -9.4% la 4.6% din PIB ; in Letonia, de la -13% la 9.4%; in Lithuania, de la -11.9% la 3.8%. Drept este ca inghetarea pietelor (lipsa finantarii) a fortat inversarea de stare, dar vedem ca in Romania deficitele externe au continuat in 2009 (cand cel de cont curent a fost de -4,2% din PIB).
Cat timp exista finantare, fie si prin fonduri europene, se poate rezista la socuri. Si aranjamente cu institutiile internationale ajuta mult. Dar ce faci daca fluxurile financiare sunt tot mai subtiri si absorptia de fonduri europene este slaba? Nici nu poti miza la nesfarsit pe sprijinul institutiilor internationale. In 2012 evolutia economiei noastre este sub potential –chiar daca acesta din urma fost erodat de criza spre 2% din PIB. Exista un deficit de cerere agregata, remarcat si de analizele BNR. In timp ce deficitul de cont curent va fi probabil in jur de -4% din PIB, iar cel comercial va fi in jur de -6% din PIB. Sunt deficite mult diminuate fata de anii trecuti, dar nu inseamna trecerea la un alt model de evolutie. Finantarea prin FDI si transferuri de capital a contului curent a fost de 45% in 2011, putin peste 40% in 2010 si peste 60% in 2012, potrivit datelor BNR. Aceasta situatia a avut un impact asupra compozitiei rezervelor BNR. Nu am avea probleme de finantare a deficitelor (bugetar si de cont curent) in 2013. Dar pentru anii urmatori lucrurile sunt mai putin clare. Intr-o economie puternic euroizata un dezechilibru semnificativ intre iesiri si intrari de valuta pune o presiune amenintatoare pe cursul de schimb. Pot avea loc si iesiri de capital (reducere de expunere a bancilor, prin vanzari de obligatiuni interne si alte active), ce accentueaza presiunea pe curs. BNR are rezerve mari, dar ele sunt de folosit in anumite momente, nu in mod sistematic.
Mai este de notat un aspect relevant. Cu ani in urma gandirea conventionala (inclusiv lucrari ale FMI) indica un prag de 5% pentru deficite de cont curent de la care ar apare dificultati pentru economii emergente. O data cu liberalizarea pietelor financiare, cam peste tot in lume, si pe fondul abundentei de lichiditati, pragul mentionat s-a efatat. De aici a rezultat o nonsalanta fata de deficite externe mari. Desi criza din Asia a transmis un mesaj tarilor din regiune: ca este bine sa acumuleze rezerve valutare, ca orientarea catre export este esentiala pentru a face fata la socuri externe avasnd in vedere volatilitatea indusa de liberalizarea financiara globala. Criza de acum readuce in discutie pragul mentionat. Se vede ca nici un deficit de cont curent (sau comercial) relativ mic nu este linistitor daca pietele externe sunt tensionate, daca accesul la finantare este greu.
O alta chestiune de lamurit este relatia intre cererea/oferta agregata interna si balanta comerciala. Statistica economiei noastre arata ca expansiunea cererii agregate a fost frecvent insotita de marirea deficitelor externe. Chiar si stimulul prin export nu a ameliorat sensibil balanta din cauza importului de completare masiv. Inferenta ar fi ca daca nu exista finantare externa, sau nu se reuseste o rearanjare a modelului de crestere, opereaza spectrul unei stagnari economice. Se observa aici legatura intre pistoanele miscarii economiei si balanta externa. Vinculatia intre creditele neperformante din sectorul bancar (ce au trecut de 16% in 2012) si perspectiva de crestere, remarcata de Florin Citu recent, ar pierde din intensitate prin cresterea productiei de tradables si infuzie de fonduri europene.
Se impun concluzii. Un echilibru pe piata valutara, care sa protejeze leul de o presiune insportabila, este ajutat de o crestere substantiala a fondurilor europene, ce poate ajunge la peste 2% din PIB net (fara contributia Romaniei la bugetul UE). Asa ceva este fezabil in in anii ce vin. Dar trebuie sa mergem dincolo de propteaua externa. Avem nevoie de o politica economica care sa tinteasca dezvoltarea productiei de tradables, cresterea valorii adaugate. Nu ar fi intelept sa se accepte o apreciere in termen reali a leului care sa nu tina cont de competitivitate (amintesc ca liberalizarea contului de capital a dus leul spre neverosimila cotatie de 3,2 lei la 1 euro acum cativa ani). Daca am reusi sa reducem gradul de euroizare a economiei (mai ales ca intrarea in zona euro este indepartata) politicii monetare i s-ar da mai mult spatiu de manevra. Trebuie sa utilizam instrumente de impulsionare a investitiilor in sectoare de tradables; am obtine si elasticitati superioare ale raspunsurilor economiei la stimuli si socuri, care ar deveni mai flexibila. O diplomatie economica agresiva poate ajuta orientarea de capital spre tradables si investitii suplimentare. Dezvoltarea agriculturii ar contribui la reducerea deficitului balantei comerciale. Reforma companiilor de stat (unde se dreneaza multe resurse publice), alte reforme structurale ar sustine un nou model de crestere. Nu in cele din urma, este necesara stimularea economisirii interne; ea a crescut ca pondere in PIB la cca 25% in 2011, dar a fost partial fortata de conjunctura si scaderea PIB-ului(de salutat pledoaria lui Aurelian Dochia in acest sens la un seminar la BNR in 22 noiembrie).
Schimbari importante in alocarea resurselor, in structura productiei sunt necesare pentru a limita constrangerea de finantare externa; este un proces anevoios, care cere timp, dar absolut necesar. Astfel s-ar diminua periculozitatea deficitelor externe si sustine cresterea economica.
***
(Daniel Dăianu este economist, profesor la SNSPA, fost ministru de Finanțe)
