Criza economica din Europa a tasnit din impletirea unui sistem financiar deraiat cu o alcatuire institutionala si de politici defectuoasa a zonei euro, pe fondul dificultatilor statului asistential. Despre criza am scris adesea in ultimii ani remarcand dereglementarea pietelor financiare si o filosofie simplista privind functionarea lor. Vreau sa punctez un aspect ce este mai putin comentat in dezbaterea publica, nu numai la noi.
Ce a făcut Dreapta, cum a (re)acționat Stânga
Valul de dereglementari in industria financiara, din ultimele decenii, este indeobste atribuit celor care vor piete cat mai libere. Big Bang-ul din City-ul londonez ca si renuntarea la legislatia Glass-Steagal in SUA au fost sprijinite in principal de politicieni conservatori si, respectiv, republicani (precum senatorul de Texas Phil Gramm). Totodata, la carma Fed-ului (banca centrala a SUA) Alan Greenspan a fost mai mult decat binevoitor fata de extinderea utilizarii produselor derivate. Dar este mai putin notat rolul unor politicieni cu propensiuni de stanga in croiala politicilor privind pietele financiare.
In timpul administratiilor Clinton, Trezoreria (ministerul de finante in SUA) a incurajat utilizarea derivatelor, liberalizarea financiara. Chiar daca Robert Rubin, a jucat un rol cheie in ajutarea Mexicului sa iasa dintr-o criza, el a promovat liberalizarea globala a pietelor financiare, care a adus mari necazuri in Asia. Pe aceeasi lungime de unda a fost si Larry Summers, care i-a succedat la carma Trezoreriei. In deceniul anilor 90s s-a vorbit mult despre o “cale a treia” (the Third Way) ca innoire a social-democratiei, deci nu ceva intre stanga democrata si dreapta democrata. Ideea era de a regandi social-democratia in conditiile globalizarii si problemelor demografice. Aceasta viziune a avut ca varf ideologic pe Anthony Giddens, sociolog reputat; ea a tinut cap de afis al unor reuniuni internationale la care au participat lideri ai stangii democrate, sefi de guverne – intre care Tony Blair, Bill Clinton, Gerhard Schroeder.
Sunt doua chestiuni de observat privind rolul finantei in viziunea imbratisata de lideri social-democrati in acei ani. Prima: desi erau deplanse efecte destabilizatoare ale pietelor financiare, au fost subestimate pericolele supra-financializarii tarilor industrializate; era criticat fundamentalismul de piata si fortarea liberalizarii pietelor financiare, pe de alta parte s-a acordat mai putina atentie evolutiei sistemului financiar in tarile dezvoltate. Aceasta se vede si din faptul ca in SUA, renuntarea la legislatia introdusa dupa Marea Depresiune din anii 1929-1933 si care separa bancile de afaceri (investment banking) de bancile comerciale a avut loc in acea perioada. Mai mult, desi aceasta viziune pleda pentru reglementarea pietelor, ministrul de finante laburist, Gordon Brown, a mers in sensul opus; o dovada ca interesele industriei financiare, ale UK, asa cum erau vazute atunci, au fost mai puternice. Distanta intre predica si practica este a doua chestiune de reliefat. Ca dupa izbucnirea crizei Gordon Brown si altii s-au metamorfozat devenind avocati ai rereglementarii conteaza mult mai putin.
Trebuie spus ca existau diferente notabile intre social-democrati. Viziunea tip “third way” este mai apropiata de ceea ce in interpretatea modelului social european este tipul “anglosaxon” (dupa Andre Sapir si altii ar exista tipul anglo-saxon, tipul nordic, tipul continental (identificabil in Germania si Franta) si tipul sudic).
Ani de zile voci din mediul de afaceri si cel academic au indemnat “continentalistii” sa se reformeze, sa adopte trasaturi ale tipului anglo-saxon. Imi amintesc reactia unui lider social democrat german fata de operatiuni ale fondurilor de risc si de investitii private asemuindu-le unor “lacuste”. O exprimare brutala, dar care spune multe. Realitatea, insa, este ca banci germane (inclusiv cele controlate landuri, die Landesbanken) au asimilat tot mai mult din modelul de business anglo-saxon, cu operatiuni de trading ample si foarte riscante, cu utilizarea derivatelor, cu plasamente in produse exotice. Astfel ca atunci cand oficiali de varf ai Comisiei Europene (CE) au clamat “robustetea” economiilor europene (in 2008) vazand criza ca un fenomen peste Ocean si care ar ramane acolo, mergeau pe teren mlastinos. Sistemul financiar european era tot atat de virusat ca cel american.
Ce vreau sa spun este ca, chiar daca au criticat fatete ale sistemului financiar asa cum s-a conturat in ultimele doua decenii, inclusiv aparitia “sectorului bancar umbra” ( nereglementat), lideri ai stangii democratice nu au depasit frontiere impuse de interese ale industriei financiare, cel putin pana in deceniul trecut. Mai mult, nu au fost intelese riscurile sistemice accentuate de devierea sistemului financiar. Atentia multor decidenti era orientata cu precadere spre sfera internationala. Partial poate si pentru ca social democratii, cu exceptia UK, nu mai erau la putere in tarile continentale mari din UE in anii pre-criza.
Dar a mai contat ceva mult: liberalizarea pietelor financiare era in deplin acord cu formarea pietei unice in UE (the single market) omitandu-se ca o uniune monetara are nevoie de o dimensiune fiscala (o uniune fiscala). Miopia a fost cvasi-generala; au si prevalat considerente politice in dauna celor de logica economica (cum remarca Jean Pisani Ferry, care stie din interior ce a ghidat pe Jacques Delors si ceilalti care au gandit piata unica si introduecrea euro). Incercarea de a realiza acum o uniune bancara ca iesire din impas este plina de sens, dar ea trebuie sa aiba o componenta fiscala solida (ceea ce Herman van Rompuy numeste “capacitate fiscala”, prin care sa se raspunda la socuri asimetrice). Zona euro nu poate rezista numai prin disciplinare bugetara si supraveghere comuna.
Trezirea
“Trezirea” s-a produs in timp si, nota bene, a avut loc de-a lungul spectrului politic, chiar daca nu uniform.
Astfel, un lider al miscarii liberale europene, Otto Graff Lambsdorff, a semnat scrisoarea deschisa publicata in Le Monde (mai 2008), “Nu lasati pietele financiare sa ne guverneze”, alaturi de trei fosti presedinti ai Comisiei Europene, mai multi fosti premieri si ministri de finante/economiei.
Si in Parlamentul European creierele s-au apropiat in timp, mai ales dupa suita de scandaluri in care sunt implicate banci (manipularea Libor, rata interbancara londoneza de care depind multe altele, parca punand capac la toate). Scrisoarea lui Sharon Bowles, MPE si presedinte al Comitetului pentru Chestiuni Monetare, in Financial Times din 7 martie, a.c, privind limitarea veniturilor bancherilor este elocventa.
Este o schimbare de ton si abordare la o persoana cu care am polemizat, nu de putine ori, in PE (la unison aproape am fost cu eurodeputatul german Wolf Klinz, cu care am organizat primul seminar din PE privind criza financiara in febr. 2008).
Privind costurile economice si sociale ale crizei, ele sunt coplesitoare; ele se vad in proteste sociale, in ascensiunea unor miscari extremiste si respingerea partidelor traditionale in nu putine tari, in impiedicarea procesului decizional. Este bine insa ca reforme de fond sunt in curs –vezi raportul Larosiere si raportul Liikanen prezentate CE, raportul Vickers in UK, masuri in SUA. Trebuie sa se insiste mai mult, cred, pe separarea operatiunilor cu risc ridicat de cele comerciale si care folosesc bani ai deponentilor. Comisia, prin Michel Barnier, colaboreaza cu Fed, prin David Tarullo, pentru adoptarea Basel-III ca nou regim privind cerintele de capital si lichiditati pentru banci; sunt si alte trasee de cooperare. Nu se razbeste inca in problema entitatilor gigant (too big to fail), unde ar trebui sa se aplice legislatie antitrust (cum s-a aplicat in alte domenii: energie, telecomunicatii, etc), in pofida lobbyului bancar.
*
Intr-un anume sens, dreapta si stanga si-au dat mainile, cu ani in urma, in promovarea/acceptarea unei directii de politici (bazata pe “light touch regulation”, auto-reglementare) care a dus lumea industrializata catre abis financiar; acum isi dau mainile pentru a reforma sistemul financiar. In Europa, guverne, indiferent de culoarea politica, realizeaza ca redesenarea contractului social, protejarea democratiei, includ ca piesa esentiala reforma adanca a sistemului financiar. Acesta din urma, inca extrage o renta necuvenita fiind si subventionat direct si indirect de guverne si banci centrale (la finele lui 2011 ajutorul public de salvare primit de banci s-a ridicat la cca. 13% din PIB-ul UE). Bancile comerciale, care folosesc masiv depuneri ale clientilor nebancari, au mult din ceea ce defineste utilitate publica; ele nu trebuie sa fie lasate de capul lor. De altfel, reglementarea (supravegherea) trebuie sa fie aplicata la tot sectorul financiar; ea este necesara pentru ca finanta sa functioneze in slujba economiei, a cetatenilor. Cat se va reusi este de vazut.
Ps. Texte ale mele despre finanta si criza sunt adunate in “Capitalismul incotro” (Polirom, 2009) si “Cand finanta submineaza economia si corodeaza democratia” (Polirom, 2012)
***
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
Nemaipomenit articolul. Plin de adevaruri vazute de un specialist de mare clasa.
Inca o data dl. prof. Daianu ne ajuta pe noi oamenii obisnuiti sa deslusim cauzele actualei realitati triste.
Focul se stinge firesc cu apa, dar unii egoisti au incercat si cu benzina…….! Apoi reclama ca nu s-a stins.
Ipocrizia, trufia si inselaciunea nu aduc binele.
Profesionistul veritabil nu se lasa ostatic nici unui interes decta cel nobil al profesiei careia i s-a dedicat. Altfel, . . . . sunt multi posesori de diplome. No comment !