Economia de piata inseamna si alocarea resurselor (factorilor de productie) in functie de raritatea lor, care este intalnirea intre cerere si oferta de resurse. Procesul de alocare, de miscare a resurselor, poate fi judecat pe termen apropiat, sau pe termen mai lung, cand tendinte de durata isi spun cuvantul. Dar, una peste alta, evolutii pe termen scurt (conjuncturale) si de profunzime (pe termen lung) se vad in preturi; acestea din urma rezulta din si ilustreaza tranzactii. Cu cat tranzactiile sunt mai putin influentate de anumiti actori, adica cu cat ele cuprind un numar cat mai reprezentativ de operatori din piata, cu atat ele sunt mai relevante pentru intalnirea dintre cerere si oferta. Ce vreau sa spun este ca preturile sunt cu atat mai edificatoare privind situatia economiei cu cat ele intra mai putin sub incidenta unor “market-makers” care incearca sa extraga rente, sa manipuleze.
Criza financiara actuala a scos la iveala multe nereguli, asimetrii flagrante intre stimulente oferite de piete si penalizari (care ar trebui sa fie in natura functionarii pietelor), subestimare de riscuri, confuzii de ordin conceptual precum echivalarea stabilitatii preturilor cu stabilitatea financiara, abuzuri grosolane de pozitii dominante pe piata, plasarea pe piata de produse toxice, etc –toate intr-un regim lax de reglementare si supraveghere. Si la noi se discuta despre aceste fapte de cand a izbucnit criza. Mai putin insa a fost abordat un aspect cheie, care devine obsesiv atat pentru actorii din piete cat si pentru banci centrale, autoritati de reglementare si spupraveghere in Europa, in SUA. Ma refer la standarde/repere de baza, cu ajutorul carora se fac tranzactii financiare si nu numai, dupa are se ghideaza activitatea economica in ansamblu. Scandalul iscat de manipularea Libor (London interbank offer rate/rate pe piata interbancara), adica pe piata londoneza care da tonul la grosul tranzactiilor, a deschis o pagina noua in examinarea cortegiului de fapte care lovesc in reputatii organizationale si in increderea in piete. Nu cu mult timp in urma, a fost deschisa o investigatie privind manipularea indicilor ce privesc piata unor produse de baza (ex: titeiului).
Drept este ca fapte de manipulare a pietelor fac parte din realitatea economica, ca din totdeauna firme mari au incercat sa foloseasca pozitii dominante; abuzul de pozitie dominanta nu face parte din istoria recenta numai. De aceea s-a si dezvoltat legislatia antittrust, in SUA, in Europa, in alte tari ale lumii. Si cand a fost necesar s-a recurs la spargerea unor organizatii foarte mari; cazuri faimoase sunt impartirea in sapte companii a lui Standard Oil la inceputul secolului XX, sau spargerea ATT (American Telegraph and Telephone) dupa al doilea razboi mondial. Ai spune ca manipularea Libor de catre bancile mari, care ofereau date pentru stabilirea reperului (benchmark), intra intr-o fenomenologie nesurprinzatoare. Da si nu! Este da, daca avem in vedere ca manipulari au existat si vor mai exista. Si la noi Consiliul Concurentei se lupta cu conivente periculoase in diverse domenii. Acelasi demers il are Comisia Europeana la scara UE. Dar manipulari de acest fel nu sunt de acceptat daca ne gandim la rolul fundamental pe care il joaca unii indici, unele standarde (ca repere) pentru imensa gama de tranzactii financiare si comerciale, pe toate pietele. De la Libor (sau Euribor) porneste aproape totul in cifrarea produselor financiare, in derivatelor. Obligatiuni suverane si corporatiste depind de asemenea standarde (inclusiv hartiile de valoare emise de statul roman, de entitati corporatiste cu sediul in Romania). Marele si regretatul actor Ion Fintesteanu in piesa Topaze spunea ceva de genul, “baza fundamentului”; Cam asa ceva, daca se iarta incongruenta semantica” ar fi astfel de repere/standarde in masurare, evaluare si deci, pentru decizii/optiuni ale firmelor, investitorilor.
Avem in scandalurile legate de standarde/indici (benchmark), cu implicatiile lor, teme asupra carora este de gandit. Cum este posibil ca un proces de stabilire a unor standarde atat de importante sa fie manipulat atat de lung timp, cum de conducerile bancilor implicate au neglijat asa ceva? Alta intrebare ar fi, in ce masura a fost denaturat procesul de formare a unor repere si ce efecte au avut rentele extrase pentru alocarea resurselor? Si asa industria financiara este perceputa ca fiind beneficiara unor subventii implicite si explicite prin prisma ajutorului acordat de guvene si banci centrale pentru a se evita un dezastru (prabusirea sistemului). Manipularea Libor arata de ce trebuie reglementata si supravegheata cu temeinicie activitatea grupurilor mari, de ce legislatia anti-trust trebuie sa li se aplice (dincolo de ceea ce decurge din sindromul “too big to fail”).
Alaturi de raspunsuri la intrebari ca cele formulate survine o problema operationala imediata: cum sa fie reformat procesul de stabilire a standardelor cheie astfel incat sa revina incredere pe piete. Fiindca, aceasta incredere depinde de revelarea (formarea) indicilor pe baza de tranzactii de piata (transactions based), in conditiile in care procesul nu este manipulat. Adica pietele sa functioneze cat mai corect, transparent! Este nevoie deci de transparenta, de raportari corecte, de respectarea regulilor intra-organizationale (reguli de conformare aplicate strict) si cele care privesc conduita pe piete.
Criza a adus si inghetarea pietelor, ceea ce inseamna tranzactii putine, uneori deloc. Iar aunci cand se fac operatiuni de “mark to market”, adica cotarea activelor la preturi din piata, este posibil ca aceastea sa deprecieze nemeritat numeroase active –din cauza unor piete ilichide (este problema “fair value”). De aceea intra in discutie estimarea unor indici, mai ales ca nu orice indice este un dat primar al pietelor, chiar si atunci cand exista numar mare de tranzactii.
Morala din scandalul indicilor/standardelor cu care se lucreaza este ca pietele trebuie sa fie protejate de abuzuri de pozitie dominanta, sa se promoveze transparenta si raportarea corecta, bunele practici. Iar aceste bune practici trebuie sa fie promovate mai ales de organizatii (firme) mari (care sunt si market makers), dintre care unele au gresit adesea in conduita lor pe piete. Francezii, cand ceva important nu este in regula, mai spun “ils ont perdu les pedales” (au pierdut pedalele). Intr-un fel, recredibilizarea standardelor/indicilor ar fi o recuperare a pedalelor la bicicleta sistemului bancar, a sistemului financiar in ansamblu.
***
Daniel Dăianu este economist, profesor la SNSPA, prim-vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară (ASF)
