Dan Dungaciu – CRONICILE / Falia dintre Europa și SUA trece prin Franța „autonomiei strategice”

(Textul de mai jos reprezintă fragmente din analiza făcută de Dan Dungaciu în nr. 92 (proaspăt apărut) al revistei exclusiv print CRONICILE Curs de Guvernare, sub coverul ”România Über Alles – interesele economiei românești în UE în deceniul care va schimba lumea”.

Promotoare vehementă a așanumitei ”suveranități a UE”, și a regândirii rolului NATO (”aflată în moarte cerebrală” – potrivit expresiei președintelui Macron), Franța insistă pentru o detșare a Europei de SUA chiar în cazul alegerii președintelui Biden – ceea ce înseamnă că, din acest punct de vedere, nu Donald Trump era problema.

Mai jos, Dan Dungaciu face o sinteză a intereselor din spatele cărora Franța insistă pe diferențele dintre interesele de pe cele două maluri ale Atlanticului. Analiza integrală – cu cele 7 hărți și grafice – poate fi citită în revista, exclusiv print, CRONICILE Curs de guvernare, nr. 92. 

Detalii despre acest număr al CRONICILOR:
AICI- Sumarul numărului 92 al CRONICILOR (și locul de unde poate fi cumpărată online)

AICI- Ce sunt CRONICILE (și locul de unde poate fi cumpărată online toată colecția)

Redacția)
***

O fantomă bântuie Europa. Este fantoma „autonomiei strategice”. A fost inclusă în documente esențiale de politici europene, asumată în discursuri de liderii cei mai impozanți, promovată intens de media europeană. Controversele în jurul formulei sunt multe și nu e cazul să le deslușim aici. Suficient să spunem că ceea ce sugerează sintagma este, în realitate, o autonomizare a Europei pe scena mare a relațiilor internaționale, bazată în special pe capacitățile industriei de apărare europene (a se citi franceze) și, la o scară mai mare, pe marile companii europene.

Să încercăm să punctăm mai jos de unde a început totul și, mai ales, în ce paradox am ajuns acum.

Anul 2015 a fost anul „furtunii perfecte” în Europa.

Confruntaţi cu criza economică mondială, europenii au început să simtă, după 2010, profund, că „Europa” nu mai livrează în parametrii promiși, că i-a scăzut capacitatea de a fi sursă de prosperitate şi confort. Ataşamentul „european” al „europenilor”, după cum indicau și sondajele, s-a diminuat, făcându-i să se replieze, mai degrabă, spre interior, spre dimensiunea locală, națională. Criza socio-economică declanșată în 2009 a generat o profundă criză de încredere la nivelul european.

Pe acest fond s-au aşezat şi ameninţările de alt ordin: problema migraţiei şi a refugiaţilor, care nu a făcut decât să amplifice, geometric, sentimentul de incertitudine transformat în spaimă şi angoasă. Valul teribil de terorism a fost apogeul, aruncând populaţia europeană într-o criză de încredere fără egal.

La acestea s-au adăugat amenințarea Greciei cu părăsirea Europei, aventurile geopolitice ale Rusiei, Brexitul, un cumul de amenințări concomitente fără precedent.

Omul european, într-o proporţie tot mai însemnată, devine speriat și frustrat. Resurecţia partidelor „populiste”, identitare, este consecinţa acestor stări de spirit, în niciun caz cauza crizei europene la care am asistat.

În toate sondajele de opinie la nivel continental (eurobarometrele), securitatea (având în spate frica de migrație, război, terorism, islam etc.) era pe primul loc pe agenda cetățeanului. Partidele nativiste au speculat fenomenul și au urcat spectaculos în sondaje.

Ceea ce s-a sesizat mai puțin este că Bruxelles-ul a făcut la fel.

(………………………………………………)

„Europa apărării”

Corolarul acestei idei a fost Europa apărării, despre care s-a făcut multă vorbire la vremea respectivă, tema a explodat, și – foarte important – s-a bugetat masiv și repede la nivelul UE.

Nu a fost însă din plecare o idee economică sau de securitate. Europa apărării a fost o idee politică – o posibilitate prin care liderii europeni să mai poată reînvia apetitul european al cetățenilor speriați și buimăciți.

Plecând de la fricile europenilor, atât interne, cât și externe, Europa vrea, după 2015, să se reconfigureze, iar „unitatea europeană”, cea jinduită, dar neatinsă de Jean Monnet, să devină cel mai consistent răspuns la aceste temeri exprimate plenar.

Pivotând din nou în jurul „motorului franco-german”, Europa propusă de președintele Macron pune laolaltă simbolurile fondatoare: puterea politică a Germaniei („cărbunele”) și armata franceză și industria de apărare („oțelul”) pentru a reporni motorul european spre o suveranitate visată și vizată de părinții fondatori ai Europei.

(…………………………………………)

„Autonomia strategică” a Europei – nașterea faliei dintre UE și SUA

Există o opinie larg răspândită care acreditează ideea că toată discuția cu „autonomia strategică” a Europei nu a fost o opțiune, ci o obligație generată de administrația Trump și refuzul Americii de a mai considera UE un partener viabil și de încredere. „Autonomia strategică” ar fi fost, în această interpretare, o opțiune fortuită, nedorită, dar… fatală.

Ca să anticipăm puțin, s-a petrecut în acest caz ceea ce s-a întâmplat cu administrația Bush jr., mai ales după invazia din Irak condusă de Statele Unite din 2003. S-a născut atunci cel mai pregnant și tenace curent antiamerican, unii ajungând chiar să acrediteze secolul XX ca „secolul antiamerican”.

Europa s-a născut pe străzile protestelor antiamericane din capitalele europene, iar identitatea ei se năștea prin contrast cu ceea ce a fost și este societatea americană. Această teză a fost lansată concomitent în marile ziare europene și a generat o dezbatere amplă.

Cum stau lucrurile, de fapt? Europenii coceau demult ideea distanțării de America și nu au avut nevoie de Trump ca să gândească așa. Cine citește documentul programatic de politică externă a Uniunii – așa-numitul „document Mogherini”, după numele Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate – se dumirește repede.

Apărut în iunie 2016, deci plămădit cu ceva vreme înainte, documentul intitulat „Shared Vision, Common Action: A Stronger Europe. A Global Strategy for the European Union’s Foreign And Security Policy” pivota explicit tocmai în jurul conceptului de „autonomie strategică”, în jurul căruia se configura viziunea de politică externă a UE.

Iată un citat lămuritor, extras chiar din prefața semnată de Federica Mogherini:

„Strategia alimentează ambiția de autonomie strategică pentru Uniunea Europeană (subl. red.)”.

Iar justificarea pentru această opțiune este explicitată mai departe:

„Acest lucru este necesar pentru a promova interesele comune ale cetățenilor noștri, precum și principiile, și valorile noastre. Cu toate acestea, știm că astfel de priorități sunt cel mai bine servite atunci când nu suntem singuri. Și acestea sunt cel mai bine servite într-un sistem internațional bazat pe reguli și pe multilateralism. Nu este momentul pentru polițiști mondiali și războinici singulari. Politica noastră externă și de securitate trebuie să facă față presiunilor globale și dinamicii locale, trebuie să facă față superputerilor, precum și identităților din ce în ce mai fracturate… Vom investi în coordonări regionale și în cooperare între și în interiorul regiunilor. Și vom promova guvernanța globală reformată, una care poate face față provocărilor acestui secol XXI. Ne vom angaja într-un mod practic și principial, împărtășind responsabilitățile globale cu partenerii noștri și contribuind la punctele forte ale acestora… Așadar, vom investi în soluții win-win și vom trece dincolo de iluzia că politica internațională poate fi un joc cu sumă zero”.

Acest citat lung din așa-numitul document Mogherini este necesar pentru a înțelege și contextul, și disputele ulterioare între europeni și SUA/Administrația Trump:

Donald Trump a fost ales pe 9 noiembrie 2016, deci la cinci luni după lansarea (nu elaborarea) documentului privind autonomia strategică a Europei.

(……………………………………………)

Ceea ce a urmat, e drept, nu a făcut decât să adâncească falia atlantică deja creată și diferențele structurale dintre Europa și America.

Franța preia inițiativa și devine „braț înarmat”

Al doilea pas important se face în Franța.

În discursul său din 27 septembrie 2017, președintele Macron a spulberat clasa politică în numele unui proiect național (pentru francezi) și european (pentru restul) și a dat direcția unei „Europe suverane”, pe cinci componente:

1. O Europă care garantează securitatea pe toate dimensiunile ei;
2. O Europă care să răspundă provocării migrației;
3. O Europă îndreptată spre Africa și Marea Mediterană;
4. O Europă bazată pe un model de dezvoltare durabilă;
5. O Europă a inovării și a reglementărilor adaptate la lumea digitală.

Dincolo de faptul că est-europenii au suspinat melancolici când au citit dimensiunea a treia a Europei suverane, ne interesează aici prima dimensiune, cea securitară – „avem nevoie de o Europă care să garanteze fiecare aspect al securității” – care a forjat conceptul „suveranității strategice”.

(…………………………………………….)

Esențial este aici contextul: cea mai mare greșeală este să considerăm proiectul strict economic, comercial, după care autonomizarea strategică ar fi (doar) o tentativă franceză de a-și relansa industria de apărare în detrimentul americanilor. Dar nu e asta:  de fapt, este un proiect pur politic (cu incidențe economice evidente), care vrea, pe modelul fondator al comunității cărbunelui și oțelului, să refondeze Europa plecând de la cea mai gravă problemă, resimțită acut de europeni după „furtuna perfectă” din 2015, respectiv problematica de securitate. Aici e nodul poveștii.

Dincolo de mesajul politic, există, evident, și unul militar. Europa, ca să obțină „autonomie strategică”, trebuie să convingă și la acest punct.

Iar „brațul înarmat” al UE trebuia să fie Franța.

Franța, adică… Europa

Tot ce se petrece acum în jurul Europei este, pe de-o parte, ideal pentru a servi proiectul președintelui francez: America dă senzația unei decuplări de Europa, Turcia joacă singură și intempestiv, Rusia umblă iarăși la dulăpiorul cu otrăvuri, crizele din vecinătate sau conflictele înghețate sunt vii și manifeste, oamenii ies în stradă și protestează, de la Marea Mediterană la Marea Neagră se desenează un cordon de insecuritate acută.

Ce poate fi mai ispititor decât să te arunci în aceste crize în calitate de „suveran strategic”?

Să amintim rapid câteva din aceste crize:

• Libia: dispută geo-economică vizând nu doar delimitările perimetrelor energetice, dar și ierarhia de putere internă; miza este, dincolo de acest stat, accesul forțelor europene în Orientul Mijlociu și nordul Africii;
• Mediterana de Est: disputa dintre Turcia și Grecia din Marea Egee este pentru resurse, dar și pentru reevaluarea statutului Mediteranei de Est;
• Ucraina și conflictele nerezolvate: Ucraina vrea să iasă din capcana rusă, iar Formatul Normandia (Germania, Franța, Ucraina, Rusia) este cel însărcinat cu soluționarea chestiunii din Donbas, pe baza acordurilor de la Minsk, interpretate deocamdată diferit de părțile implicate;
• Revoluția antioranj din Belarus: o criză politică majoră care, deocamdată, nu are, programatic, vector geopolitic și care se poate sfârși, pe teren, cu o dominație mai amplă și mai insidioasă decât până acum a Rusiei (Lukașenko în acest moment nu are nici măcar libertatea jocului la două capete pe care o avea înainte de criză);
• Conflictul din Nagorno-Karabah: reizbucnirea unui conflict înghețat care readuce față în față Azerbaidjan și Armenia, cu avantaje evidente în acest moment pentru primul, și care se va încheia printr-o negociere care, pe de-o parte, va reduce influența Armeniei în zonă, dar, pe de alta, va întări rolul Federației Ruse ca garant al unei păci negociate internațional;
• „Ciocnirea civilizațiilor”: războiul caricaturilor și atentatele recente din Franța duc iarăși cu gândul la predicția faimoasă a lui Huntington. Dincolo de ea, asistăm la o dispută diplomatică între cele două state care vine să întărească confruntarea lor strategică pe diverse planuri.

Care e problema? Franța, promotorul cel mai constant al ideii de „autonomie strategică”, este implicată, practic, în toate aceste conflicte, fie direct, fie indirect.

În Libia, interesele Franței sunt enorme și nu țin doar de viitorul Libiei, cât de nordul Africii și Orientul Mijlociu.
În Ucraina, Franța este membru în Formatul Normandia, cel însărcinat cu identificarea unei soluții în conflictul din Donbas.
În ceea ce privește disputa dintre Armenia și Azerbaidjan, Parisul este copreședinte al Grupului de la Minsk din cadrul OSCE.
Iar în Mediterana de Est, Franța – putere din vestul Mediteranei – și-a găsit o nouă vocație prin disputa contondentă, deocamdată la nivelul vorbelor, pe care o are cu Turcia. Cât despre posibila „ciocnire a civilizațiilor”, evident că Parisul e în fruntea disputei.

(………………………………………………)

În toate dosarele, găsim… Rusia

A doua chestiune este că, practic, în toate aceste dosare, din Libia până în Karabahul de Munte, Franța se întâlnește cu… Federația Rusă.

Pozițiile celor două puteri regionale coincid, iar această sincronicitate poate genera poziționări consonante și sprijin reciproc pe diverse dosare. La acest punct nu îți poți reprima gândul că același președinte francez Macron a fost politicianul european care a pledat, în celebrul și controversatul său discurs de la reuniunea ambasadorilor francezi din 27 august 2019, pentru o „nouă relație cu Rusia”, căci „împingerea Rusiei afară din Europa este o eroare strategică”.

Și atunci apare paradoxul. În actuala desfășurare, Bruxelles-ul, prin „brațul său înarmat”, va ajunge să se apropie fatal de pozițiile Federației Ruse în regiune, ba chiar să le întărească. În aceste condiții, devine evident că „autonomia strategică” a Uniunii nu se va manifesta față de marele vecin din Est.

(……………………………………..)

***

Analiza integrală poate fi citită în nr. 92 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare – revistă exclusiv print – 208 pagini în format A4.

Detalii despre titlurile și autorii acestui număr al CRONICILOR:

AICI- Sumarul numărului 92 al CRONICILOR (și locul de unde poate fi cumpărată online)

AICI- Ce sunt CRONICILE (și locul de unde poate fi cumpărată online toată colecția)

(CRONICILE Curs de guvernare: un ghid de navigare prin istoria vremii tale)