Criza în Europa: Islanda – un alt fel de preşedinte jucător. Respingerea acordului Icesave 3

În Atlanticul de nord, găsim agăţată de Cercul Polar o insula vulcanică de mărimea Transilvaniei şi cu populaţia Clujului. Unde oamenii trăiau în principal din pescuit, aluminiu şi turism. Aluminiu pentru că sursele geotermale inepuizabile le oferă un avantaj comparativ esenţial într-o industrie bazată 80% pe energie.

După care, a venit vremea magnaţilor tineri numiţi de presa locală Business Vikings, care au făcut din Islanda un loc trendy pentru finanţele occidentale. Cu sprijinul indirect al preşedintelui Olafur Ragnar Grimsson, aceştia au ajuns să manevreze sume care depăşeau cu mult PIB-ul local, până a venit crahul financiar din octombrie 2008.

Ridiculizat de mass-media, fostul om de televiziune în tinereţe şi ministru de finanţe între 1988 şi 1991, a ajuns chiar în spital la aflarea insolvenţei celei de-a doua bănci din ţară, lansată puternic pe piaţa produselor bancare pe internet pentru clienţii olandezi şi britanici.

Preşedintele islandez a fost ales prima dată acum 15 ani, într-un referendum general unde a luat doar 41% din voturi, suficient însă pentru a fi înaintea celorlalţi trei candidaţi şi a-şi păstra liniştit postul, ulterior. Originar din fiordurile de vest, la fel ca şi întemeietorul ţării, Ingolfur Arnarson, preşedintele Olafur Ragnar a efectuat un viraj larg şi s-a gândit să devină, dintr-o tradiţională prezenţă simbolică, preşedinte jucător. El a utilizat o clauză în Constituţie care îi permitea să respingă o lege votată de Parlament şi să o supună unui referendum.

În traducere, numele capitalei Reykjavik înseamnă golful care fumegă. Afacerea Icesave, cum se numeau conturile buclucaşe a început să fumege la propriu când acordul negociat cu Olanda şi Marea Britanie pentru plata datoriei de aproape patru miliarde de euro şi trecut de Parlament a fost respins de preşedinte şi a picat cu brio testul referendumului popular.

Renegociat, acordul botezat „Icesave 3” a fost din nou blocat de preşedinte în februarie 2011 şi, pe 9 aprilie, rejectat de populaţie, deşi condiţiile impuse ţării au fost mult îmbunătăţite. Noul acord permitea Islandei să eşaloneze până în 2046, plata a 2,6 miliarde euro la o dobândă de 3,3% către Marea Britanie şi a 1,3 miliarde euro cu 3% dobândă către Olanda, la un cost estimat a fi de peste 12.000 pentru fiecare cetăţean islandez.

Formula „privatizarea profiturilor şi naţionalizarea pierderilor” nu a trecut, deocamdată, testul micii naţiuni care şi-a căpătat independenţa de-abia în 1944. Din motive politice, Olanda şi Marea Britanie şi-au despăgubit proprii cetăţeni şi s-au îndreptat apoi asupra Islandei. Dar, tot din motive politice, Olafur Ragnar şi-a permis să atragă atenţia că responsabilitatea trebuie să înceapă cu cei care au generat colapsul şi cu cei care au beneficiat. Abia în subsidiar, să apese asupra plătitorilor de taxe şi impozite, care vor achita, sub o formă sau alta, factura finală. Asta ca să nu mai intrăm în amănuntele tehnice de tipul limitelor de garantare diferite, a despăgubirilor plătite selectiv sau în practicile de carry-trade, ce presupuneau anumite riscuri.

Potrivit gurilor rele, acţiunile sale vizează obţinerea celui de-al cincilea mandat în 2012, alţii îl văd drept un personaj complex, de genul eroilor din filmele americane ce apără poporul, în pofida unei clase politice slabe.

Cert este că, fie şi cu defectele sale umane, e bine să ai un preşedinte care intră la joc numai acolo unde se mai pricepe şi când este realmente nevoie.

P.S. Pată de culoare. Numele folosit este Olafur Ragnar deoarece la islandezi Grimsson nu semnifică decât faptul că pe tatăl său îl chema Grim, „son” fiind terminaţia pentru fiu, aşa cum „dottir” este terminaţia pentru fiică. Căsătoria nu modifică numele „împricinaţilor” (ceea ce uşurează mult evidenţa populaţiei), iar copii rezultaţi preiau prenumele (din perspectivă românească) tatălui plus terminaţia corespunzătoare.