Răul crizei Covid este spre binele economiei românești: nu ne deschide drumuri – le închide pe cele vechi și ne silește să săpăm altele, în direcția (dacă se poate) corectă.
Dat fiind că despre resetarea economiei – mondiale și locale – se scriu deja cărți, teze de doctorat, se fac MBA-uri și se vor câștiga niște Nobel-uri, nu ne vom atinge de această problemă.
Vom aborda una egal de importantă – de la care ar trebui să plece și MBA-urile și doctoratele si Nobel-urile: ”obiectul muncii” oricărui act de guvernare: omul, cetățeanul din el și societatea din acel cetățean din el.
Ca în orice criză, și de această dată liniile subțiri prin care ne reprezentăm prezumția unei probleme se îngroașă subit – conturând apăsat lucruri pe care până acum am refuzat să le vedem. Or liniile care îngroașă silueta omului într-o criză precum Covid ne arată trei umbre. Să le studiem puțin.
Prima ne arată silueta naționalist-tribalistă e cetățeanului prezumat ”european”. Nu o vedem privind în jur: ea există, însă, în deciziile pe care liderii politici le iau la Bruxelles cu ochii la electoratele lor; o vedem în închiderea granițelor dintre statele Schengen pe care le credeam abolite pe veci; în renașterea suspiciunii față de tot ce e ”străin” care a devenit egal cu ” contagios”.
Îngrijorarea părinților popoarelor în fața acestei umbre e o ipocrizie: niciodată politicile lor nu au vizat propășirea valorică a cetățeanului – și cu atât mai puțin a omului în care locuiește acest cetățean: cu toții au vizat evoluția ”societăților”, a ”economiilor” – adică a unor entități abstracte, din care au evacuat, la vremea când s-au făcut calculele, pe cetățean, pe om și natura acestora. Uitati-vă la principiile tratatului pe educație de la Bologna și o să vedeți în centru ”sclavul” desăvârșit profesional și nu omul liber, hălăduind în labirintul valorilor societății sale libere.
Eroarea este istorică pentru că niciodată Istoria cunoscută nu a ignorat-o.
A doua siluetă e omul în criza Covid, izolat în ”distanțarea socială” (o aberație psihologică și antropologică), ca într-un experiment: omul speriat, căruia zecile ani de ”educație”, de acces nelimitat și instantaneu la informații și experiențe acumulate în mii de ani, de nivel de viață ajuns culme a prosperității, nu au reușit să-i reseteze amigdala centrală din creier și să-i pună în acord reacția la frică cu educația bazată pe inhibițiile primitivismelor și pe orgoliul social.
Cine nu crede, să privească la năvala din supermarketuri pentru achiziții iraționale făcute de oameni cu poziții sociale ce presupun raționalitate, la încăierările pe hârtia igienică între MBA-i și doctoranzi, la rumegarea lipsită de orice abordare critică a clișeelor și stereotipurilor despre Covid de către gloatele de absolvenți de studii post-universitare. Nu mai vorbim de ceilalți, se-nțelege… .
Iar pentru comparație, căutați în ”A Christmas Carol” a lui Dickens pasajul despre sărmanii copii care-și iau fiecare câte o felie subțire de prăjitură pentru că ”le-ar fi fost și rușine” să ceară una mai mare într-un moment atât de greu. Sau, invers, recitiți ”Împăratul muștelor” a lui Golding.
Testul fricii induse nu doar în plină societate informațională, ci chiar în pofida șuvoiului de elemente și informații care să ajute configurarea rațională a comportamentului uman, poate fi studiat asemenea unui experiment de-o amploare nemaivăzută.
Dar cine, din părinții popoarelor și sistemele pe care ei se sprijinesc, abordează societatea de la nivelul individului – prezumat a fi liber, format ca entitate puternică, autonomă, cu valori care l-au adus în cea mai frumoasă și echilibrată dintre societăți, și care au adus nenorociri sociale de fiecare dată când au fost ignorate?
În fine, silueta ”omului viitorului” postCovid. Discuția despre viitor a ajuns o diversiune: una e să ai pe masă un indispensabil plan de viitor si alta e să ai în minte o societate a viitorului predesenată, din care să excluzi indivizii, sau pe care, eventual, să-i consideri o massă statistică. E plin de profeți ai viitorului, de strategi ai societăților, de vizionari cu soluții locale sau globale. Or, Europa are nevoie de niste oameni care, trăindu-și viața personală în prezent, să-și înțeleagă prezentul pentru a putea intra în viitor cu toată forța personalității lor creatoare – nu cu valul statistic care-i împinge într-o societate temătoare.
Vreme de mii de ani, societatea umană a fost împinsă înainte de lupta dintre bine și ”mai bine”. În timp ce omul a progresat căutând mereu ”mai binele”, criza Covid ne suprapune cele trei siluete de mai sus pe un singur individ, care nu-și mai dorește decât să fie lăsat în liniștea CONFORTULUI său. Care nu mai e un drept, ci prețul primit la schimb pentru propria libertate. Preț de piață, care va avea o valoare sau alta în funcție de popoare și de societate.
Iar Istoria – cum spune Julien Benda – va zâmbi la gândul că și Socrate și Cristos au murit pentru acest individ.
***
Textul este editorialul numărului 94 al CRONICILEOR Curs de Guvernare (publicație exclusiv print, cu un conținut diferit de cel al cursdeguvernare.ro), apărut în această săptămână.
Sumarul numărului 94 al CRONICILOR, precum și alte detalii privind acest număr – UN LINK AICI.
Urmărește-ne pe Google News
2 răspunsuri
1.Analiza este corecta pentru o uniune economica care nu exista, ea fiind numai una vamala in care tarile se dezvolta liber, dupa capul lor, iar fiecare isi vede de ale ei in momente de Criza!N-o fi fraiera Germania sa plateasca batjocura economica care a ruinat economia noastra dupa integrare!
Romania are economic un drum inchis de trei decenii, in lipsa unui proiect de tara care sa conduca la un nou model economic, industrial, care sa asigure o transformare generala profunda, ca tranzitie la capitalism, de la postcomunismul politic si economic pe care-l critica vesnic autorul.
2.Cercetarea economica fundamentala care sa creieze o „stiinta a dezvoltarii economice si industriale” A EPOCII GLOBALIZRII, pe care autorul o denumeste de RESETARE a unei economii ca a Romaniei este inexistenta.
Nobelul in economie se acorda numai pe componentele economiei intreprinderii si pe macroeconomie!Daca s-ar acorda pe ECONOMIA DEZVOLTARII, el trebuia dat specialistilor in economie din Japonia epocii Meijii dupa 1878 (dar atunci nu exista acest premiu), iar cu ani de zile in urma, celor din tarile „tigrilor asiatici”, care au creat o „scoala economica a dezvoltarii industriale rapide in epoca moderna”.
3.Convine sau nu, bine sau rau, societatea industriala a creat masina, calculatorul care o manevreaza, programul de actionare a acesteia, biroul si hala industriala care pentru a functiona la parametri in crestere si a exista „compatibilitate” absoluta intre „factorii de productie”, in mod necesar fac din om o „masina vie” cu comportament mecanic, fiind interschimbabil cu robotii in viitorul apropiat.
4.A cumpara habotnic cind apare o criza majora tine de omul economic nu speriat, fiindca nu stie ce urmeaza si se asigura in ceeace crede ca ar constitui o plasa de siguranta, la fel tine de bani nu cheltuie, nu investeste , etc.
5.Omul liber este o „poezie politica”, cintata celor MULTI cu dorinte si nevoi „absolute”, care se raporteaza la „resurse minimale” si uneori nici acestea nu le aU, asa ca dincolo de linistea confortului de salariat nu aU nimic altceva.Cu bogatii este alta poveste.
Parintii popoarelor sint exponentii politici ai Capitalului financiar-bancar si industrial european si multinational autodenumit UE si ei nu sint parintii omului liber.Asa ca trebuie sa iesim din iluziile economice si morale, catre ceace are nevoie Romania: banii si investitii industriale de la acest Capital, care se dau pe proiecte economice majore, de tara, nu pe cirpelile economice punctuale si legislative ale Guvernului roman!
un articol bun. Ceea ce ar tb sa fie normal in presa RO e ceva atat de rar…