Cristian Grosu / Dulcea povară a democrației

(Textul de mai jos e preluarea integrală a editorialului de număr din revista – exclusiv print – CRONICILE Curs de Guvernare, nr. 86. Alte câteva teme, autori, titluri – vor fi abordate însă numai în fragmente sau sinteze lapidare în săptămânile următoare. Redacția)

***

Războiul Rusiei în Ucraina e momentul care validează o stare de fapt pe care puțini analiști o spuneau cu glas tare: lumea era împărțită, iar de-acum încolo va fi despărțită. Polii de putere de până acum erau ca și în primul Război Rece, împărțiți după valorile societale: democrație versus autocrație – cu sistemele economice adaptate ideologic acolo unde autocrația era comunistă.

30 de ani de la căderea comunismului și încetarea teoretică a Războiului Rece n-au fost de-ajuns pentru configurarea altor alianțe. Nici nu se putea: oricât de importantă e geografia, oricât de globalizată a fost economia, chimia unei societăți le va influența pe amândouă: una e să pui în centrul lumii pe individ, cu totul alta e să pui statul.

Astăzi, însă, mai 2022, ne aflăm într-un moment în care statele contează foarte tare, iar acolo unde nu există această chimie, ele sunt împinse în joc ignorând indivizii.
Asta s-a întâmplat, practic, cu Rusia, în mic – oricât de mult va fi sperat Vestul european la o alianță geopolitică cu ea. „În mic”: pentru că în mare va fi pusă problema Chinei.

Ca să înțelegem ce înseamnă toate acestea, trebuie să ne uităm câțiva ani înapoi, pentru a observa cum s-au pregătit unele state pentru confruntarea geopolitică din deceniile viitoare:

în 2018, președintele chinez Xi Jinping modifică Constituția și devine președinte pe viață; în iunie 2020, Vladimir Putin modifică Constituția și poate fi președinte până în anul 2036; însuși Recep Erdoğan, după eșuarea puciului, și-a terciuit adversarii și poate sta președinte pe viață.

Mișcarea celor trei sângeroși autocrați nu ține numai de voința de putere specifică rasei umane în general, ci are, în acest context un scop practic:
înainte de confruntare și, mai ales, în timpul ei, eficiența e dată de continuitatea leadershipului și, mai ales, de rapiditatea cu care se iau deciziile, fără prea multă consultare și pierdere de vreme cu indivizii care alcătuiesc statul; statul devine, în cele trei cazuri, un singur om – mecanismele și instituțiile nu au decât a se supune potrivit unei discipline de tip militarist.

S-o recunoaștem: e un mare avantaj practic, în contextul de luptă pe care-l trăim. Cu o observație esențială: depinde pentru cine duci lupta. Pentru statul ca adunare de oameni liberi sau pentru statul ca turmă, aflat la dispoziția celui care-o hrănește și folosește?
Ca exemplu pasager, merită să amintim aici viteza cu care China, în scop demonstrativ, a construit în pandemie de la zero un spital cu 1.000 de paturi în numai 7 zile; într-o țară democratică și liberală, acest lucru ar fi fost imposibil tocmai datorită legislației care acordă dreptul oricărei companii de a concura pentru o asemenea comandă.

E, în această dificultate de-a decide rapid, mecanismul antidespotic pe care societatea în care trăim și l-a creat împotriva autocrației și totalitarismului:
e povara – dulce – a democrației, pe care în momentele dificile trebuie să o optimizăm prin alianțe puternice în jurul acestei valori: pe care, dacă o pierdem, e greu de crezut că o vom mai recupera vreodată. Exemplul precedent – căderea comunismului – e irelevant în lumea care va urma: el a fost posibil, atunci, tocmai datorită preexistenței unei alianțe puternice care dovedise deja și lupta pentru libertatea individuală ca piatră de temelie a societății. Azi nu știm cum vor evolua lucrurile peste, să zicem, încă 30 de ani – cât s-au scurs de atunci încoace.

(Citiți și: ”Video / 7 lucruri despre CRONICI spuse de 7 cititori de top în 3 minute”)

Dar dacă vrem ca democrația să arate așa cum încă înțelegem azi, avem de făcut un lucru esențial:
de transmis mai departe mecanismele de psihologie socială și alea două-trei valori netranzacționabile pe care stă o democrație autentică, unei generații cu creierii prăjiți de TikTok, care riscă să penduleze între un consumerism tenace și superficial și degringolada psiho-socială care o face să caute din ochi orice cauză care i-ar da un sens și să o îmbrățișeze fără să știe foarte precis ce face de fapt.

Asta înseamnă, adică, să readucem la suprafața societății marile cărți, morala, marile modele și marile idei care au creat-o – astfel încât, reînțelegându-se pe sine însăși, să mai poată străbate firesc încă un ciclu istoric, cum e cel în care tocmai intrăm.

(Citiți și: ”O publicație neobișnuită, un concept neobișnuit, expertiză neobișnuită: CRONICILE Curs de Guvernare”)

***