Cristian Grosu / Cei puțini și cei mulți: România iminentă și România unei lumi periculoase

Cuvântul cheie al acestor ani e ”ireversibil”.
Cheie: exact ca în imn – trecerea pragului critic de la care normalitatea intră în faza de platou fără impuls exterior – ”acum ori niciodată”. Despre ”ireversibil” nu are rost să intrăm acum în detalii, dar două mari adevăruri merită a fi așezate sub acest cuvânt :

• *preluarea în concesiune a României – cu tot ce înseamnă o țară – de către fostul Partid Comunist și fosta Securitate și disputarea ei la schimbarea fiecărei legislaturi, a fiecărui mandat. Aici, cele două vechi entități nu s-au polarizat : ele au acționat – direct sau prin urmașii lor de ”lingură” și de mentalitate, din eterogenitatea tuturor partidelor.
• *Absolut (cu greutate pe ”absolut”) toate reformele din structura esențială a țării (de la economie la politică, justiție și societatea basic) s-au luat, vreme de 25 de ani, sub presiunea obligațiilor externe asumate prin tratate. Dar s-au luat la un nivel formal : câte ceva din litera acestor tratate, dar nu si din spiritul lor.

Ambele lucruri de mai sus au fost, timp de 25 de ani, apanajul și privilegiul decidenților : au primit voturile, după care și-au văzut de ”concesiuni”.

Acestea fiind zise, să explicăm ce credem noi că se întâmplă în aceste zile :

Momentul istoric 2015-2020 : Trecerea, dureroasă ca o naștere, de la votant la cetățean

România postcomunistă nu a arătat, vreme de 25 de ani, vocația unei democrații autentice. Ba dimpotrivă : toate datele societății arătau mai degrabă o vocație ”sud-americană” de așezare a societății : massa își ceda, contra cost,  voturile odată la 4 ani – după care decidenții aleși navigau cu dibăcie printre prevederile tratatelor internaționale și interesele personale pe care luarea în concesiunea a țării le impuneau.

De ce spunem că nu a fost vorba de democrație autentică : Democrația autentică funcționează exact invers decât a funcționat în România.

Normal: niște cetățeni – ”cei mulți” – având planuri personale de viață privată, delegă niște reprezentanți care să gestioneze avutul comun cât timp ei sunt duși la muncă. Când se întorc seara de la lucru, le cer socoteală acestor reprezentanți cu delegare, ce au făcut peste zi (sau peste mandat) cu decizia care li s-a încredințat.
E limpede ce fac cetățenii dacă, la întorcerea de la muncă, constată că decidentul cu delegare le-a intrat în curte, le-a furat din avut și le-a violat femeile.

Românește: niște inși cu drept de vot– ”cei mulți” – având de supraviețuit și nedescurcându-se pe cont propriu, aleg vreo câțiva care să-i scoată din impas. Cei câțiva, legitimându-se cu voturile ”celor mulți”, adună totul în hambarele lor și, de-a lungul a patru ani – cât le durează mandatele – dau cu țârâita și potrivit unor reguli de rudimentară psihologie socială, câte ceva din ce s-a strâns în hambar.

E limpede ce fac ”cei mulți” dacă, atunci când mai sunt încă o dată convocați la vot, află că – uite, a mai rămas ceva în hambar, acum avem, în sfârșit, ce să vă dăm. (”Dăm”: chiar dacă ce s-a adunat am luat de la voi, tot Noi vă ”dăm”)

România lunii ianuarie 2017 este România istorică a trecerii de la votanți la cetățeni : momentul în care cetățenii, ”cei puțini”, au făcut masa critică.

Momentul celor care, în sfârșit, au înțeles că Nu doar votul contează, ci și socoteala – ”Die Abrechnung”, cum am văzut un proces verbal vechi de câteva sute de ani scris în biserica nemțească din Prejmer, în acea zi din an în care comunitatea își făcea socotelile.

Adică, dacă, în timpul mandatului cu delegare , cetățeanul se întoarce acasă și-și vede curtea golită, vaca mulsă de decident și femeia violată, nu mai așteaptă votul următor. Iese în stradă, îl dezbracă pe decindent, îl dă cu catran și cu fulgi, îi bagă o pană de păun în cur și-l scoate în câmp la marginea comunității.

Aici s-ar mai cuveni spus un lucru :

Pe lângă avantajele și dezavantajele bineștiute ale migrației celor 3-4 milioane de români (miliarde în valută trimise în țară / dispariția forței de muncă) , din acest punct de vedere mai înregistrăm un mare dezavantaj : oameni ca piatra – între 25 și 45 de ani , cu aplomb, planuri de viață și intransigența omului stăpân pe viața lui – cu cel mai mare potențial de-a fi cetățeni, au lipsit dintre votanți.

Toate acestea configurează desenul ultimilor 25 de ani: democrația românească nu a funcționat după acțiunea proactivă a cetățeanului, potrivit cu logica elementară de mai sus : ci a fost cumva ”impusă” sau chiar ”subînțeleasă” ca model paralogic, în care votantul a fost ”scos la vot”. (Atenție: ”scos la vot” e o sintagmă aproape oficială în interiorul partidelor politice, atunci când votul negativ nu producea destulă furie în masse).

Cele două mari probleme : cea a cetățenilor, cea a partidelor politice

Cititorul cursdeguvernare.ro mă va ierta, sper, că până acum am explicat ca unor proști : ei știu că așa stau lucrurile.

Explicațiile sunt bune, însă, pentru partidele politice, aflate într-o profundă eroare de percepție :

a) Marea problemă a partidelor politice e că mai speră să se adreseze unor votanți, și ignoră pe cetățeni. Ce însemnă și unii și alții, am scris mai sus.

Când vezi că până și politicienii de la care ai putea avea pretenții – de viziune sau care țin de un măcar minim intelect – îți insultă pur și simplu inteligența cu promisiunile, sofismele și chiar minciunile lor sfruntate, și se justifică în fața prietenilor că ”numai așa scoți voturi de la popor”, nu ai cum să le mai compătimești :

Aceste zile arată că România cetățenilor a ajuns mai puternică decât România votanților.

Nici nu putea fi altfel : a bătut deja ceasul în care cei care au conștiința faptului că ei întrețin statul și nu invers, au făcut masa critică :

În timp ce votantul încă nu și-a terminat sticla de ulei primită în campania electorală, cetățeanul e deja cu ochii pe decizia decidentului.

Momentul e unul de inflexiune : cetățeanul află chiar acum ce forță are și învață (că învață singur, că-l ajută alții ) că numai reacția aia simplă – când te întorci seara de la muncă – e eficace, și nu cea de o dată la 4 ani.

Or asta e problema fundamentală pe care partidele politice nu au anticipat-o : au ele oameni pregătiți să fie reprezentanți ai cetățenilor și nu doar ai votanților ?

Mă tem că nu, pentru că nu și-au pus niciodată problema : partidele politice românești – de la stânga la dreapta – sunt setate pentru a se adresa doar votanților, iar pe noua ”creatură”, cetățeanul, nu prea știu de unde să-l ia : există parlamentari care n-au fost ei înșiși, vreodată, cetățeni.

b) Iar asta e marea problemă a cetățenilor :

Mărturisesc cu trufie că am votat la toate alegerile – cum aș fi putut judeca în calitate de ziarist o situație rezultată dintr-un vot la care n-am participat?
Dar mărturisesc, spășit, că am votat mereu cu strângere de inimă : privind listele, în cabina de vot îmi răsunau în urechi vorbele și brobotele celor pe care-i votam în calitate de răul cel mai mic.

Și dacă eu am făcut-o atât de greu, cum să-i judec pe cetățenii care nu s-au dus la vot cu justificarea – absolut validă – că chiar și răul cel mai mic tot rău e ?

Azi, ianuarie/februarie 2017, vedem însă că, până și cetățeanul care nu s-a dus la vot reacționează la abuz, pentru că află că decidentul, ales de alții dintr-o gașcă de unde rareori ai ceva bun de ales – se pregătește să-i mai intre odată în curte, să-i mulgă vaca, să-i taie gâsca și să-i violeze nevasta.

De menționat și reținut : Va veni curând vremea în care cetățenii vor ieși în stradă să ceară socoteală nu doar pentru un lucru atât de basic cum e dezincriminarea unor fapte de corupție :
ci să se întrebe de ce nu avem infrastructură și suntem ținuți în izolare de restul Europei; de ce școala noastră e ținută, de dragul unor sinecuri și în beneficiul unor mafii ale sistemului, departe de piața muncii; de ce beneficiile ascunse, stoarse din sistemul de sănătate de decidenții politici sunt mai mari decât ale pacienților și contribuabililor; de ce o țară cu atâtea resurse ajunge peste noapte cu cea mai scumpă energie din Europa. Abia asta va fi lista. LISTA.

O mică concluzie : partidele poltice, de la PSD la PNL, de la USR la PMP, de la UDMR la ALDE – nu vor avea altă șansă de-a guverna legitim și corect, decât trimițând în față (mai mulți) reprezentanți ai cetățenilor, nu doar ai votanților. Am spus ”mai mulți” : să mă ierte excepțiile – câteva zeci din cei aproape 500 de inși care populează parlamentul – pe care bunul simț, determinarea inerioară și viziunea îi deosebesc de reprezentanții ”votanților”.

(O notă, aici: Obsesia psihologică a PSD – dar ar putea fi foarte bine orice alt partid – că protestele au fost susținute de multinaționale și de ”Soros”: eu cred că ei chiar asta cred – atât li se pare de neînțeles și de ”străin” ce se întâmplă: în definitiv, de la Piața Universității din 90 încoace proteste au fost mereu pentru salarii sau avantaje materiale imediate, nu pentru niște ”principii”…).

Și puțină practică : de la România cetățenilor la România unei lumi periculoase

Stăm de vreo 3 săptămâni cu ochii pe Piața Victoriei, pe televizoare, pe agențiile – interne sau externe – de știri privind protestele din România :

Sunt exact cele 3 săptămâni în care lumea a intrat într-un nou și mare impas : în cea mai mare răscruce de la căderea cortinei de fier din 1989 :

de 3 săptămâni, de la înscăunarea lui Trump și intrarea în an electoral a Germaniei și Franței – în jur se refac socoteli, se strâng sau abolesc alianțe, se rup tratate – piunezele și stegulețele se mișcă pe hărți geopolitice care vor deveni curând hărți economice :

iar ministrul nostru de Externe – dl. Meleșcanu, ieri, 06 februarie 2017 – exlica la Buxelles că ceea ce se vede la televizor în toate capitalele lumii din Piața Victoriei de la București e o încercare a străzii de-a dărâma o majoritate politică legitimă …. Asta a înțeles dl.Meleșcanu din acest moment de inflexiune istoric – intern și, mai ales!, extern – că se petrece în România… Asta e viziunea sa de politică internă, după care se ghidează în facerea politicii externe, în care miza e rămânerea României pe harta unei civilizații și a unei paradigme de societate.

Într-un fel (dar numai în felul său), Dl. Melescanu are dreptate : produs al unei conjuncturi de votanți și nu neapărat de cetățeni , dl. Meleșcanu se uită în jur și vede :
Ungaria – angajată pe un drum al democrației iliberale, da uite că și Trump și Putin îl iubesc…
Polonia – uite ce derapaje au, și uite că toată lumea stă de vorbă cu ei…

Cehia – uite că președintele vorbește ca și cum ar fi mereu beat, și uite că nimeni nu le zice nimic …

Însă România nu e nici Ungaria – cu relațiiile ei internaționale , nici Polonia – cu rolul ei strategic (de țară din Nord nu din Est!!) , nici Cehia cu granițele foarte îndepărtate de Rusia.

Cartea României – una din puținele cărți, în condițiile în care toate drumurile ne ocolesc (uitati-vă pe hartă – de la cele de transport la cele de energie) era ireversibilitatea unui set de reforme care să ne facă un partener previzibil și stabil.

Dar așa a înțeles ministrul nostru de Externe să ”vândă” cartea de stabilitate a României în regiune.

*

Mai durează ceva timp – până când ”cei puțini” de azi, cetățenii, se vor transforma în ”cei mulți” care să dea consistență democrației și caracter ireversibil oricărei reforme.

Asta dacă nu cumva nu va fi prea târziu, și dacă în lumea din jur nu se vor petrece lucruri ireversibile pentru România. Cine să vegheze la chestia asta ?