Cristian Grosu / Capitalul autohton și ajutorul statului autohton: O problemă și câteva soluții

Textul analiză de mai jos, privind problema capitalului autohton, îndrăznește să spere din 3 motive :

1-, Spre deosebire de toți predecesorii săi – de la Dăscălescu la Ponta – premierul Cioloș, trecând prin mijlocul furtunilor prin care economiile europene își apără interesul, Nu are complexul tenace al demnitarului român care e naționalist în discurs și mielușel când e vorba de politici care să se bată pentru dezvoltarea capitalului autohton.

E, poate, singurul oficial trecut printr-o demnitate publică care poate înțelege interesul unei economii locale în cu totul altă cheie decât cheia naționalistă. Și, din defilarea de premieri din ultimii 26 de ani, e poate singurul cu o percepție, o viziune și o voce respectată la Bruxelles, și, cum spunea zilele trecute un american care știe ce vorbește – actualul premier ”știe cum se fac unele lucruri”.

2-, E un moment foarte bun de-a pune pe masa de operație problema măsurilor de sprijin a capitalului autohton : în ciuda erorilor, miniștrii din actualul guvern nu sunt veniți la furat, nu au intrat în minister cu lista celor care trebuie să câștige licitații și să finanțeze cine știe ce partid. Și sunt dintr-un film în care problema capitalului autohton poate fi abordată în cheie economică, Nu naționalistă. Adică pot avea cea mai bună abordare pentru șansa unei rezolvări de succes.

3-, În perioada următoare, guvernul ar urma să pună pe masă o propunere de program economic – care ar putea cuprinde și prevederi concrete privind dezvoltarea capitalului autohton. Timpul rămas până vom vedea draftul îl putem consuma sperând că avem un ministru al Economiei – Costin Borc – care a trecut prin corporații, vede cum se mișca acestea pe piețe și poate intui (adică și folosi) și resorturile macroeconomice ale necesității unui capital autohton robust, și mecanismele prin care acesta – în ciuda unor derapaje de mentalitate – poate fi sprijinit.

Acestea fiind zise, să vedem ce poate face statul – căci statutului îi este uneori permis să facă și să sprijine, potrivit unei strategii, dezvoltarea pe direcțiile economice strategice din punct de vedere macroeconomic – pentru dezvoltarea și eficiența capitalului autohton.

Vom pune lucrurile în context strategic : cine le va face, patria îi va fi (în secret, firește) recunoscătoare, iar mamele lor – care i-au făcut și educat la timpul potrivit pentru a influența în bine acest colț de lume și-acest sfârc de omenire – pot fi mândre de ei oriunde s-ar afla :

Ipoteza: o situație care strigă din statistici și prognoze

Cinci adevăruri economice mai jos – iar la intertitlul următor explicația, obiecțiile și comentariul la ele :

1-, Statul român are voie să aloce ajutoare de stat pentru dezvoltarea investițiilor de impact semnificativ în economie.

Ultima alocare (de la începutul acestei săptămâni) este de 250 de milioane de lei (aproape 60 de milioane de euro).

De alocările de circa 700 (șaptesute) de milioane de euro din ultimul deceniu au beneficiat în proporție de 88% companiile cu capital străin.

În medie, statul român a contrubuit cu circa 30% din investiții.

Prin mărimea alocării, au fost ajutate companii mari și foarte mari : pentru impactul investițiilor. O analiză detaliată, cu lista ”ajutaților”, AICI_LINK.

2-, Marea problemă a mediului de afaceri românesc este nivelul foarte scăzut al business-urilor medii : falia aia între 5 și 10 milioane de euro cifră de afaceri anual. Aia lipseste din economie, raportat la businessul general, or tocmai ”felia” aia e cea mai capabilă să rezolve problemele și din piața românească și din echilibrul cifrelor macroeconomice.

3-, Lipsa acestei falii de afaceri între 5 si 10 milioane de euro se vede în dramatica polarizare a businessurilor pe sectoarele cele mai active în economie : în majoritatea acestor sectoare, 10% din jucători își adjudecă 80% din piață.

4-, Cea mai vizibilă problemă a României – odată cu creșterea (atenție: mică!) a salariilor și suma lăsată în piață pentru consum e producția internă, capabilă să absoarbă cererea cu ofertă locală.

Nimeni nu se bagă la producția internă : nu există sprijin, nu există încurajare, nu există strategie, nu există interes pentru marii jucători : există, însă, importul care ”rezolvă” acest ”neajuns” și care spulberă – în momente cheie cum e cel de acum – și echilibrul cifrelor și piața internă și producătorul local care se aventurează să scoată capul.

5-, Problema producției capabile să răspundă la cererea internă , amintită la punctul 4, poate fi asumată de un singur aventurier – care nu are altă opțiune : capitalul autohton. Ei: există o viziune și un plan de măsuri pentru creșterea acestei zone care să contribuie la echilibrul din următorii cei mai dificili 3 ani ?

Așa stând lucrurile, să detaliem, pe fiecare punct în parte, adevărurile de mai sus :

Intriga

1-, Ajutoarele de stat se acodă fie marilor companii/corporații (pentru ”impact” asupra economiei), fie zonei celei mai joase din economie : ”minimis”, ajutorul de start-up etc etc.

Am mai scris – așa că de data asta lăsăm la o parte această problemă – un LINK-AICI– despre ineficiența marelui capital extern în economie din punct de vedere al profitului și al păstrării businessului aici – acum insistăm pe un anume fenomen :

economia românească produce fie pentru export (capitalul extern) – fie pentru zona de ”sub-prime” – gen complexul Dragonul Roșu, Europa, Doraly și altele.

Cât despre produsele ”normale”, ele ne sunt importate din Ungaria, Polonia, Cehia etc – cea mai severă halcă din deficitul comercial ne e produsă de fostele țări socialiste – O analiză detaliată AICI-LINK.

2-, Zona de producție pentru intern (cu potențial pentru export) capătă sustenabilitate și forță de-a garanta cantitate pentru retaileri – tocmai în zona cea mai ignorată și vitregită din businessurile românești : cele cu cifre de afaceri între 5 și 10 milioane – un nivel foarte subtire în lanțul trofic al economiei private locale.

Nu-i de mirare că marile lanțuri de supermarketuri vând – de pildă – cașcaval cu brand românesc făcut în Germania din lapte unguresc.

Or, premierul Cioloș a văzut cel puțin 28 de astfel de povești în ultimii ani și chiar știe ce înseamnă asta – spre deosebire de slugarnicii săi predecesori care la mitinguri vorbesc de români, românism, românește și România – iar în particular au ignorat aceste fenomene economice obiective și au favorizat, distorsionând piața și economia – tocmai pe cei care le dădeau cecuri în alb pentru sprijinul extern al încă unui prezumtiv mandat…

3-, Polarizarea pe domenii largi din economie distorsionează prețurile, care nu pot fi reglate decât prin importul de cantități mari : adică cu prețul dezechilibrării balanței comerciale, adică cu prețul efortului de-a susține cursul de schimb, adică cu prețul îngropării antreprenorului local, adică cu prețul …

Dacă cuplul Ponta-Teodorovici Nu avea nivelul de cunoștințe și inteligență și bună credință necesar unor politici de echilibru, de la apoliticii Cioloș-Dragu-Borc putem aștepta neșliniștea și insomnia pe care le poate provoca inversarea trendului din luna iulie: când cererea agregată va trece pe excedent , presiunea pe importuri va deveni insuportabilă, golul de producție internă se va arăta în toată forța lui distructivă : și nu există desen pentru viitorul scurt măcar – 2017-2018-2019.

(În paranteză fie spus, – văd pe foștii guvernanți triumfând sub sunetul bombei care va exploda curând din cauza politicilor duse în 2015 și așteptând ca în economie să lucreze cancerul pe care l-au plantat în fiecare celulă a economiei private : niște inconștienți. Or miza este măsura bună și nu paternitatea unei măsuri bune – așa cum un tată știe că chipsurile îi fac rău copilului care face ca toți dracii în fața vitrinei).

4-, Problema susținerii prin ajutor de stat a capitalului autohton de anvergură medie e mai stringentă ca niciodată : forța acestui gen de antreprenor – poate salva 3 lucruri :

-,calitatea ofertei interne (Protecția consumatorului nu intră pe porcăriile importate de supermarketuri – o spun în calitate de consumator – căci autoritatea românească e foarte ”timorată” și ”slugarnică” în fața investitorului străin – dar din asta vom face o poveste separată)

-, echilibrul balantei comerciale

-, stabilitatea economiei printr-o temelie sănătoasă de capital autohton dă o mai mică dependență de investiția externă – atât de imprevizibilă și volatilă uneori : până la urmă, miza e ca producția locală să se ridice măcar la înălțimea consumului basic.

Important (căci e important să nu ne mințim!) : să dăm la o parte producătorii noștri care ”rup” la export numai dependenți tot de investitorii externi (gen mobilă – care ”exportă” către un mare ”producător” și retailer care oricum vinde aici) sau chiar din industria IT care face – sub numele pompos de industrie cu valoare adăugată mare – igienizarea unor softuri produse, afară, de alții) – și pe care-i catalogăm, îndeobște, la marii performeri ai economiei : despre ăștia nimeni nu vorbește decât la superlativ – deși valoarea adăugată e mică iar analiștii, jurnaliștii, economiștii și politicienii îi bifează în discursuri în detrimentul ”muncitorilor” din antreprenoriatul pur și dur.

Ce-i de făcut ? Nu e ușor de făcut, pentru că există o mare problemă în ce priveste sprijinrea capitalului autohton : de fapt, există 3 : problema, soluțiile și problema cea mare.

La rând :

Problema și soluțiile

România, alături de celelalte state, Nu are voie să acorde ajutor de stat decât în condiții foarte stricte și foarte bine argumentate.

Ajutoarele de stat se acordă NUMAI cu aprobarea UE – iar cele 700 de milioane de euro acordate ajutor către privat până acum au avut mereu ștampila de la Bruxelles.

Din capul locului : e un lucru bun . De vreme ce există posibilitatea de-a acorda ajutor de stat pentru o strategie de dezvoltare a economiei – de ce să nu-l dăm dacă-l putem folosi ca instrument în economie ?

Dar, hei: sigur că e ușor să obții aprobare pentru Bosch, Microsoft, Renault, Pirelli etc etc : cum faci să obții aprobare pentru Didina Production, Titi Prod-Com, Gogu Investment ?

Nu ar trebui să nu meargă – așa că articulăm niște soluții :

Argumente (macro)economice și de dezvoltare echilibrată pentru Bruxelles

România poate invoca în cererile sale privind ajutorul de stat pentru companiile de producție autohtone argumentele economice și de echilibru intern basic :

A-, România are o problemă macroeconomică privind balanța comercială, provenind din anomaliile producției proprii și capacității acesteia de-a se adecva la context : e necesar un set de politici economice privind dezvoltarea producției interne.

B-, Există indicator în tabloul de bord al UE privind gradul de dependență al unei economii de exterior. Un establishment bun – cu contacte și racorduri corecte la baza de argumente economice a Bruxellesului poate invoca această necesitate pur economică drept argument pentru aprobarea ajutorului de stat.

C-, Există o inechitate în mediul de business – produsă de la bun început de forța capitalului extern, de accesul la favoritismele autorităților, de dezintermendiere (expatrierea profitului), de companiile de consultanță care acordă concomitent consultanță si companiilor cu capital extern și guvernelor românești – astfel încât nu mai știi ce e strategie economică, consultață publică, lobby, trafic de influență.

Să nu recunoască UE o atare anomalie și să nu încline spre o soluție de echilibru ?

D-, Experiența din economia reală arată că România va rămâne fără bani de dezvoltare câtă vreme profitul se expatriază – în mod legitim și corect – dar dezavantajos pentru societatea locală, pentru că impozitele sunt mici, societatea românească rămâne fără bani de infrastructură, educație, sănătate etc etc, – din diferența de impozitare să nu se poată face chiar nimic pentru economia locală și pentru afacerea locală pe care absolut toate statisticile o dau ca mai eficientă și mai stabilă decât capitalul extern plimbător ?

Acestea ar fi mari argumente economice în favoarea unui ajutor de stat pentru ”autohtoni” – care, până la urmă, nici n-ar fi musai să fie autohtoni : se sprijină un segment din economie, nu niște cetățenii înregistrate la Registrul Comertului.

Ei, cum s-ar face?

E-, Suma alocată de stat pentru dezvoltarea sectorului de companii cu cifre de afaceri intre 5 si 10 milioane de euro, indeosebi pentru piața internă – să fie egală cu cea pentru marii investitori externi.

F-, Vor primi ajutor de stat doar activitățile de producție.
Câte coduri sunt în registrul comertului pentru activitatea companiilor : 10-15 mii?

Nu e posibil să faci, tu, guvern național, o listă cu 50-100 de coduri de producție pentru companii care pot obține ajutor de stat ca să acopere presiunea cererii?

G-, Companiile care s-ar califica la ajutor de stat de nivel mediu ar trebui să indeplinească și alte condiții : număr de locuri de muncă create, zona geografică de creare de locuri de muncă ( e un alt subiect ăsta – ați fost vreodată la Mărășești? Țăndărei? Filiași? Etc ? – aflați că e ”România urbană” – nu la țară de unde au fugit toți ) – lucru făcut evitând neapărat, prin prevederi speciale, ”greșelile” bine chibzuite la acea vreme cu  așa numitele ”zone defavorizate” – cu criterii de calificare gestionate de mafia lui Adrian Năstase și a epigonilor săi de azi,  cu companii din București cu sediul social la Mizil…

Toate aceste probleme se pot pune la nivel de guvern – de la premier la ultimul directoraș din minister care nu poate fi dat afară pentru că e lăsat acolo de PSD și sună telefonul – pentru că sunt reale și de neocolit , sau, dacă le ocolim să nu mai avem pretenții că mecanismul, oricât de genial ar fi conceput, nu răspunde la comenzi …

cu o condiție – și pentru guvern și pentru mediul de afaceri autohton :

Problema cea mare : naționalismul facil și tâmp

Tot ce am scris mai sus ține de justificarea economică a ajutorului de stat.

Garanția eșecului oricărui program este ca baza lui de argumentare să fie trimisă în zona naționalistă : Noi, românii, c-o fi c-o păți! Noi, românii, așa și pe dincolo!

Nu : încă avem de învățat, încă mai avem de înțeles că capitalul extern e complementar celui autohton, încă avem de comunicat cu organizațiile investitorilor străini , iar acest lucru nu e greu din cauza naționalismului, ci pentru că antreprenorii români nu sunt capabil să comunice nici măcar între ei – ba nici să comunice cu nimeni : cine stă de vorbă cu niște patronate – azi, 01 iunie 2016 – care-l au, încă, în vârf pe GC Păunesu ?! Sau cu un reprezentant ca D.M. Agathon (”turismul” românesc) ?!

Capitalul autohton trebuie să lase morții să-și îngroape morții, iar guvernul, de cealaltă parte a mesei trebuie să privească problema din perspectivă obiectiv economică :

Nu e evident că nu mai putem continua așa ?

Așteptăm un guvern politic pentru a delira mereu pe cuvintele român, românesc, românește – în timp ce favorizează la ajutoare de stat capitalul extern – și vițăvercea (folosindu-se de cel mai primitiv naționalism) ? Și vițăvercea : de-a aclama investitorii străini și a tăia panglici la inaugurările lor de megainvestiții – în timp ce-și hrănesc, distorsionând piața – mafiile locale cu licitații trucate cu niște șmecheri foarte autohtoni ?

De fapt : până când vom înțelege din capital autohton doar ”brandurile” hrebenciucilor, iacobovilor, printulpaulilor – cu toții consiliați de niște capitaliști foarte externi în demersurile lor – și strivim sau lăsăm atârnând în neant uriașul potențial local venind din urmă?

Pentru ”bruxelles-zi” – adică oamenii dezinhibați și destupați dintr-un anume fel de guvern pe care nu cred că-l vom mai avea prea curând, – o întrebare din pură curiozitate : ce țară a mai făcut așa ceva ? Și cum s-a socos până la urmă ?

A articula răspunsuri și soluții eficiente ar fi un test de maturitate – ei, da! – națională.