Cristian Diaconescu / Un scenariu: Atenție la Europa 2018!

Asigurarea securităţii este unul din principalele argumente pentru care cetăţenii europeni votează iar mesajele prin care care promite ”apărarea naţională, prin forţe proprii“ profilează partidele de extremă dreapta. Îndepărtarea de tratate şi instituţii multilaterale, precum şi simpatia tot mai clară pentru etno-nationalism inclusiv în domeniul securităţii, câştigă teren.

Pe cale de consecinţă, guvernele europene devin tot mai dezinteresate de construirea unei viziuni internaţionaliste privind politica externă, apărare, comerţ sau dezvoltare, în condiţiile în care o mare parte a electoratului pune la îndoială eficienţa acestui demers în ceea ce priveşte asigurare securităţii interne.

Dezvoltarea tensiunilor – de la criza nucleară din Coreea de Nord până la conflictele din Ucraina, Africa Sub-Sahariana sau Orientul Mijlociu – se poate transforma în confruntări armate deschise cu consecinţe umanitare catastrofale. În 2018, protejarea securităţii internaţionale va presupune mai puţin câştigarea unei victorii militare cât asigurarea stabilităţii păcii.

Din Afganistan în Mali, puterile occidentale au demonstrat, în ultimii ani, incapacitatea de a transforma avantajele militare în soluţii politice sustenabile. În ciuda numeroaselor strategii de pacificare, progresele înregistrate sunt reduse. Nu este numai o problemă a Occidentului – Federaţia Rusă are experienţe similare în Ucraina şi Siria.

Confruntată cu cu ameninţări de diferite tipuri, UE este tot mai interesată să combine un set de instrumente politice (în absenţa unei strategii clare), prin două tactici folosite în paralel:

• în Est – politici pasive de apărare şi descurajare privind Rusia iar;
• în Sud – politici mult mai active de descurajare a vecinătăţii (mai ales cea generatoare de radicalism Islamic) împreună mobilizarea asistenţei financiare către statele fragile din punct de vedere economic.

Avându-se în vedere progresul limitat înregistrat de UE în ceea ce priveşte un sistem defensiv propriu (priorităţi foarte diverse) este de aşteptat ca răspunsul la crize, chiar cu componente militare, să nu fie unul omogen şi solidar ci o combinaţie între modelul francez – intervenţie militară unilaterală şi limitata – şi coaliţiile minilaterale, cu sau fără asistenţa SUA. Este improbabil ca Europa s-ar putea întoarce la operaţiuni “construcţie naţională “de tip Afganistan.

Coaliţiile de Voinţă se vor dezvolta rapid pentru a face faţă crizelor punctuale.

Un scenariu sumbru; dar nu imposibil

Statutul de aliat în NATO şi UE nu mai înseamnă automat asigurarea unor garanţii absolute de securitate. După intervenţia în Ucraina, poziţionarea asertivă a Federaţiei Ruse a făcut obiectul mutării sensului deciziilor NATO de la “contingentare” la “descurajare”, dar chiar şi în această nouă atitudine s-au relevat diferenţele foarte mari de abordare strategică din partea statelor membre.

Alianţele se reconstruiesc, în special, în funcţie de evoluţii politice interne şi mai puţin în sensul respectării obligaţiilor multilaterale, iar echilibrele de securitate, la nivelul comunităţii internaţionale, nu se mai bazează exclusiv pe raportul de forţe între marile puteri.

Deci, până când motorul franco – german va găsi varianta ideală de re-coalizare europeană cât mai extinsă, crizele la frontiere sunt în plină desfăşurare. Ceva trebuie făcut pe termen scurt. Iată, un scenariu ipotetic, dar nu imposibil.

După o întâlnire Macron -Merkel se decide iniţierea negocierilor privind încheierea unui Tratat de Cooperare Strategică la nivel European prin care Orientul Mijlociu, spaţiul de vecinătate apropiată de la Marea Baltică la Marea Neagră, Balcanii de Vest, Nordul Africii devin “zone de responsabilitate specială” pentru grupuri de state NATO sau UE, fie obligate prin proximitate, fie care au interese în aceste regiuni în scopul contracarării diverselor categorii de riscuri şi ameninţări.

Practic este redefinită actuala arhitectură de securitate iar Occidentul, cum îl ştiam până acum, dispare.

Miniştrii de Externe francez şi german propun rapid un non-paper intitulat ”Foaia de parcurs privind noua arhitectură de securitate şi un sistem robust de apărare europeană”. Primeşte sprijinul tuturor partenerilor dar unii aliaţi consideră că, în aceste condiţii, securitatea colectivă nu mai există şi îşi caută propriile aranjamente bilaterale sau regionale.

Polonia şi Statele Baltice solicită şi obţin garanţii de la SUA; Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi Austria intră în negocieri cu Federaţia Rusă pentru încheierea unor Acorduri de Nonagresiune.

În spiritul politicii de re-nationalizare a strategiei de securitate, Administraţia SUA retrage garanţiile nucleare pan – europene şi se retrage din Tratatul privind neproliferarea nucleară. Este urmată de Federaţia Rusă care declară caduc şi Tratatul privind Interzicerea Forţelor Nucleare cu Rază Medie.

Statele europene încearcă să dobândească armament nuclear:

Da. Armaghedon. Dar este oare o variantă chiar atât de absurdă?

(Citiți și: ”Valentin Naumescu / Europa franco-germană se va distanţa de Flancul Estic. Opţiunile dificile ale Europei Centrale )

Flexibilitatea, viteza de decizie, rezilienţa, precum şi un mediu politic intern stabil sunt noile atu-uri ale unui stat performant.

Este evident că toate aceste tendinţe sunt opuse aspiraţiilor României. La Bucureşti se pleacă încă de la prezumţia că rezolvarea crizelor din vecinătate este responsabilitatea Aliaţilor, contribuim şi noi cu ce putem dar preocuparea majoră cade în sarcina partenerilor. Fals şi periculos pentru securitatea României.

Politica este cinică, nu numai în România. Distanţarea de partenerii din NATO şi UE oferă argumente celor care vor să acrediteze ideea că România nu este “frecventabilă”, cel puţin până îşi rezolvă problemele interne. Pentru un stat, chiar partener, intrat într-un proces de dezeuropenizare nu se cheltuie prea multe resurse, umane şi financiare, mai ales în proiecte de apărare. Este mai ieftin să fie mutată frontiera securităţii spre Centrul Europei.