Pretexte: Sunt consumator de ştiri din mass-media. În această calitate, am sesizat că dispar jurnalele scrise, că agenţiile de ştiri nu se rezumă la ştiri, ci acum produc şi opinii, că se înmulţesc televiziunile (80% din informaţii ni le luăm de la TV). În paralel am realizat cum rolul televiziunilor de informare se transformă în dezinformare şi manipulare, iar cel de formare se transformă într-unul de anti-educaţie – scrie judecătorul Cristian Dănileț pe blogul său.
Am sesizat că a dispărut Clubul Român de Presă. Am auzit de jurnalişti implicaţi în afaceri dubioase şi şantaje. Am citit sondaje despre corupţia din presă. Am mai văzut cum au dispărut organismele de reglaj deontologic deşi – paradoxal – au crescut numărul codurilor de aceste gen. Iar recent am asistat întristat la – cumva – autodizolvarea CNA.
Săptămâna trecută am participat la lansarea de către ActiveWatch a raportului despre calitatea mass-media în timpul referendumului de astă-vară. Concluzii triste: nu mai avem organisme de presă, ci instituţii de propagandă, în care tendenţiozitatea negativă este, de acum, o caracteristică. Şi o spun specialişti, nu eu.
Patru constatări: Asistăm, poate unii chiar afectaţi, la o masacrare a realităţii, la o divizare forţată a noastră, la o maculare rău-voitoare a „celorlalţi”. Deformaţia profesională mă face să întreb rapid: „Cine e vinovat?”. De data asta, deşi nu vorba de ceva juridic, ci de un domeniu etic, mă voi risca să dau un răspuns multiplu:
Unu: pseudo-jurnaliştii. Există jurnaliştii autentici – care caută ştiri, le transmit cu acurateţe publicului, le analizează în mod obiectiv. Evident, nu la ei mă refer. Ci la acei indivizi care, în dorinţa stupidă de emulaţie faţă de emisiunea lor din seara precedentă, vor să impresioneze şi mai tare, erijându-se în moralişti sociali şi aplicând tactica rudimentră a apelului la emoţionalul privitorilor. Şi la acele doamne care cu un ton mai degrabă de precupeţe reuşesc să desacralizeze locul de întâlnire pe care l-au reprezentat cândva studiourile TV, prin subiecte stupide şi mondenităţi de prost gust, etalându-şi falnic lipsa cunoştinţelor generale minime. Mânaţi de autosuficienţă, mulţi au impresia că sunt puşi acolo nu să modereze, ci de-a dreptul să dicteze (acţiuni, valori, conştiinţe, până şi decizii judiciare). Au deseori o conduită inaceptabilă (ei pun întrebări, tot ei răspund; ironizează interlocutorii; au apetit pentru distrugere personală şi chiar socială); codul deontologic postat obligatoriu pe site-ul angajatorului nu este nici măcar cunoscut, darămite respectat; îşi justifică atitudinea invocând „libertatea de exprimare” (dar – culmea! – refuzând totodată ca ei însişi să facă obiectul criticii ca modalitate de exercitare de altcineva a aceleiaşi libertăţi de exprimare). Sper ca într-o bună zi să descopere că celebrul art. 10 din CEDO care consacră această libertate în alin.1, mai are şi un alin.2 care îi vizează în mod direct. Toţi aceştia au contribuit la diminuarea drastică a încrederii în instituţii şi la desconsiderarea oamenilor. De fapt, au contribuit la neîncrederea în România.
Doi: entitatea mass-medică (postul TV). E o imensă şi probabil profitabilă afacere. Televiziunea devine astfel o fabrică de imagini în mişcare, deseori într-o avalanşă haotică, ilogică şi uneori ne-necesară. E interesată doar de exclusivităţi şi rating. Contează câţi privitori au fost la un anumit moment în faţa ecranului. Nu calitatea ştirii, nu importanţa ei. Subiectul trebuie livrat cumva, dar nu într-un mod atractiv, ci de-a dreptul scandalos. Pentru că aşa vrea poporul (ah, cuvântul ăsta îl tot aud de ceva vreme, şi poate într-o viitoare analiză de data asta pe un subiect strict juridic, am să arăt cum aparenta grijă de popor e de fapt un populism ieftin de amăgit acest popor parcă damnat: Parlamentul e al poporului, televiziunea e a poporului, justiţia trebuie să răspundă în faţa poporului, politicienii se întorc la popor – îmi aduc aminte că la un moment dat fabricile erau ale poporului şi chiar ţara era considerată a poporului, tocmai de aceea se şi numea…Republica Populară Română – triste vremuri). Motiv pentru care vom fi anunţaţi de o bandă galbenă, cu multe ore înainte, de „exclusivul” sau „senzaţionalul” subiect ce urmează a ne ţine cu ochii boldiţi la ecrane să vedem cine de cine s-a mai despărţit, ce dezvăluiri a mai făcut careva sau ce documente au mai fost procurate pe surse. Sub o crasă neasumare a rolului de limitator al abuzurilor audio-vizuale de către CNA, entităţile media s-au transformat în instituţii de propagandă politică, în portavoci de partid.
Trei: invitaţii din platou (numiţi de un intelectual „clănţănitori”, iar în argoul intern al mediei „părelologi”). Chemaţi pe grabă, pe parti-pris-uri, aproape indiferent de ştire, cu cât mai mulţi în studio cu atât mai bine. Invitaţii sunt deseori ei înşişi jurnalişti, că ajungi să nu mai ştii care e moderatorul şi care invitatul. Alţii sunt şi jurnalişti, şi patroni de media, şi politicieni (mă întreb dacă nu cumva aici se bat cap în cap totuşi nişte interese). Mai toţi sunt experţi în toate, de la fotbal, politică şi drepturile consumatorului, până la justiţie, relaţii externe şi tactică militară (analistul în toate – o nouă profesie în România)). Acum, doar ce văd seara pe subiectul justiţie mă îngrozeşte. Deseori prin afirmaţiile făcute şi imaginile difuzate se încalcă drepturi ale unor persoane – cum ar fi dreptul la demnitate când eşti înjurat de careva din platou; dreptul la prezumţia de nevinovăţie când eşti implicat într-un proces şi apare chipul tău filmat în timpul procedurilor fără acordul tău; dreptul la viaţă privată când îţi sunt prezentate discuţiile interceptate în vreun dosar; dreptul la imagine când ţi se publică o fotografie privată fără acceptul tău. Apoi, prin comentarea unor proceduri judiciare se spun nişte de-a dreptul grozăvii juridice (uneori de invitaţi care sunt avocaţi, deşi statutul propriu le interzice acest lucru) – de la faptul că dosarele ar fi instrumentate politic, până la criticarea unor hotărâri judecătoreşti în dosare nevăzute de comentatori, sau victimizarea marilor infractori în loc de stigmatizarea lor.
Patru: privitorii. Aici nu toţi sunt vinovaţi, să ne înţelegem. Unii se uită încântaţi la ecranul din faţa lor: foştii consumatori de filme XXX la miez de noapte aşteaptă acum febrilând în mod febril să vadă o altfel de „partidă” care deseori se transformă într-un adevărat serial orgiastic petrecut live. Alţii se comportă precum drogaţii: ştiu că le face rău, dar devenind dependenţi au înlocuit telenovelele de altădată cu serialele de linşaj organizat, deseori pe acelaşi scenariu şi rareori cu subiecţi diferiţi. Alţii intră, ca într-o practică ocultă, pe aceleaşi nivel de vibraţii: invectivele rostite de participanţii la show-ul TV sunt pentru ei mantre care pot fi apoi replicate, aşa că repede după închiderea emisiuni plonjează în spaţiul virtual al internetului şi dau drumul în mod curajos sub protecţia anonimatului la comentarii care mai de care mai porcoase. Nu, ăştia nu sunt vinovaţi.
Singurii vinovaţi sunt oamenii lucizi şi care totuşi nu au curajul să spună celor apropiaţi şi apoi altora că ceva nu e în regulă cu TV-ul din ziua de azi: că nu putem fi un popor numai de violatori, pedofili şi corupţi cum se deduce din ştiri; că nu e admisibil să cauţi scandalosul şi din cea mai nevinovată întâmplare; că nu poţi acuza, ci doar suspecta un om, până nu se produc probe; că la o TV profesionistă e obligatoriu prin lege să se ceară şi opinia celui criticat; că un moderator nu are voie să se implice partinic în discuţie şi că el trebuie să vegheze ca publicului să îi fie transmisă o informaţie corectă şi ca invitaţii să adopte o conduită adecvată; că trebuie avut încredere în instituţiile statului şi doar angajaţii lor care fac ilegalităţi trebuie analizaţi; că nu persoana, ci faptele unui om pot constitui obiect al dezbaterii; că TV are rol nu doar de informare, ci şi de formare, iar halul în care au ajuns discuţiile în platou fac anumite canale sau emisiuni să fie periculoase pentru tineri; că nu e în regulă ca la TV cultura să fie hulită şi intelectualii batjocoriţi, în timp ce se dezvoltă o singură cultură – cea a urii pentru „celălalt care nu e cu/ca noi”; că nu e în regulă dihotomizarea voită şi accentuată a poporului; că nu e ok că politica s-a transformat în politicianism; că nu e tocmai în regulă ca perioada campaniilor electorale să fim invadaţi de suspiciuni, speculaţii, acuze în stare nu să ne convingă pe cine să votăm, ci să ne descumpănească şi mai mult cu privire la calitatea clasei politice (poate că şi ultima perioadă, în care am avut alegeri şi referendumuri an de an au contribuit major la deteriorarea stării de lucruri pe care o semnalez); că poate nu e indicat să discutăm atâta politică, şi mai deloc despre civism – de exemplu, că independenţa justiţiei nu e o sintagmă negociabilă, ci o axiomă pe care se clădeşte însuşi statul de drept ce caracterizează democraţia autentică.
O propunere: Cred că în România jurnalismul (sau cum s-o mai fi numind acum) a ajuns la minimul său de stadiu existenţial. Dar poate tocmai de aceea, fiind la pământ, ar trebui să fie uşor de reconstruit, de data aceasta într-un mod sănătos. Se impune responsabilizarea presei, fără îndoială. Iar jurnaliştii de bună credinţă precum şi organizaţiile care militează pentru libertatea de exprimare ar trebui să fie primii care să îşi dorească acest lucru. Cred că o reglementare mai bună a modul în care se poate face presă, se impune – desigur, nu ca un mijloc de cenzură, ci ca şi creionare a unui spaţiu în care se pot desfăşura acţiuni ale unei prese profesioniste.
Sunt convins că sunt mulţi dintre noi, şi chiar dintre jurnalişti, care nu fac compromisuri, ceea ce trebuie să ne facă a ne simţi demni. Sunt convins că mulţi nu suntem şantajabili, deci nu ar trebui să avem teamă (e fantastic cum mulţi simt o frică imensă să aibă o poziţie împotrivă, de teamă să nu devină un subiect rostogolit de ziare şi TV). Sunt convins că, într-o lume plină de nevertebrate, avem totuşi şi oameni cu coloană printre noi, deci are cine milita pentru principii (şi ţin să felicit pe cei cinci membri ai CNA care au avut curajul să atragă atenţia asupra a ceea ce este în interior). Şi, cu siguranţă, există şi agenţi ai schimbării, deci ar trebui să ne asumăm astfel de iniţiative (şi este de menţionat opinia GDS în această direcţie).
Justificare: Jurnalismul nu se poate face de oricine şi oriunde. Atunci când eşti implicat în difuzarea informaţiilor prin mijloace de comunicare în masă nu eşti nici blogger, nici comentator anomim pe un site. Iar ceea ce se întâmplă cu/la TV, ne priveşte pe toţi: pentru că e un mijloc de transmitere a unor informaţii la care noi avem dreptul (asta apropo de definiţia libertăţii de exprimare, care nu presupune doar dreptul de a transmite informaţii, ci şi dreptul de a primi informaţii!, aspect care ar justifica orice acţiune de civism pentru responsabilizarea presei). Informaţiile nu pot fi denaturate în mod voit, iar noi nu putem fi manipulaţi doar pentru că suntem consideraţi o masă non-combativă de privitori la un simplu ecran. Presa trebuie să fie câinele de pază a democraţiei, şi nu un câine turbat care muşcă grav şi pe oricine nu corespunde profilului dictat de interesele de grup. Iar pe mine, ca cetăţean, mă interesează democraţia. Am dreptul la ea. Tot astfel cum am dreptul la un parlament responsabil, un guvern corect, o justiţie integră, tot astfel am dreptul la o presă sănătoasă.
O concluzie: Democraţia trebuie să aibă la bază o justiţie independentă şi o presă liberă, aşa cum arătam într-un text din urmă cu vreo 8 ani. Dacă în urma reformelor din 2004-2005 justiţia a devenit independentă, în privinţa presei nu a avut loc vreo reformă: interesele economice şi politice au contribuit la decăderea setului de valori pe care ar trebui să se clădească adevărate locuri de informare, de cultură şi de educaţie, nicidecum teatre de război (de multe ori chiar între trusturile media se desfăşoară un război fratricid…). Or, nu aceasta este o presă liberă. Nici măcar nu ştiu dacă mai este “presă”, fiiind afectată însăşi misiunea ei de informare corectă a cetăţenilor, aspect esenţial pentru democraţie şi stat de drept.
Update1: după publicarea articolului, a apărut următoarea ştire: ”George Entwistle, directorul general al BBC, numit în această funcţie pe 5 iulie anul acesta, când l-a înlocuit pe Mark Thompson, a demisionat din funcţie după ce radiodifuzorul britanic a difuzat un program calificat drept “jurnalism de proastă calitate”. Cam asta inseamnă responsabilitatea presei acolo. Dar probabil dacă întrebi ceva “jurnalişti” de la noi despre standardele editoriale ale BBC, nici nu vor şti ce sunt alea.
Update2: cam ce au înțeles unii despre pledoaria mea pentru dreptul cetățeanului la o presă curată, a se vedea Jurnalul, RTV.
