Costul orar al forţei de muncă a crescut în al doilea trimestru din 2021 cu 6,69% faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, potrivit datelor anunţate de INS. Este un ritm în scădere semnificativă faţă de valoarea de 16,11%, consemnată în T2 2020, la acea vreme pe contrasens cu tendința din anii precedenți.
Dacă se face trimitere la trimestrul precedent, situația apare net diferită, majorarea de 5,30% fiind urmarea evoluției economice peste așteptările inițiale (deja certificată a fi de 7% potrivit FMI și +7,4% potrivit CE), dar și a unei inflamări a prețurilor la consumator, care s-au apropiat de cota de 5% inflație anuală.
Astfel, decorelarea dintre cei doi indicatori, mai ales în termeni de putere de cumpărare, a urcat la cote care pun probleme în percepția publică. Deoarece am avut creșteri bizare peste pragul recomandat la nivel european de 12% în perioada de recesiune și a trebuit să facem ajustarea la cote scăzute exact pe trend de evoluție economică bună.
Productivitatea muncii, decuplată de costul salarial
Pentru referinţă şi raportare la teoria economică, menţionăm că sporul de productivitate a muncii în industrie (care poate fi măsurată în condiţii rezonabile şi este luată ca reper pentru întreaga economie) s-a deteriorat de la un plus de 6,2% în 2017 spre un minus de -4,2% în anul de criză pandemică 2020.
Timp de patru ani s-au consemnat creșteri ale costului forței de muncă peste marja de echilibru stabilită pentru țările din zona non-euro, posibilă în bună parte pentru că aveam o remunerare relativ redusă a muncii ca pondere în PIB. Acest factor și-a cam epuizat rezerva și va trebui să ne echilibrăm spre o corelație firească între productivitate și costul muncii.
Din păcate, așteptările deja stabilizate de creștere continuă a veniturilor, mai ales în contextul inflației alimentate de creșterea puternică a prețurilor la energie, se vor lovi de imposibilitatea de a păstra puterea de cumpărare peste nivelul dat de rezultatele economice, chiar dacă productivitatea apare în creștere spectaculoasă prin efect de bază (raportarea la scăderea puternică dar conjuncturală din pandemie).
Simplificat, s-a trăit peste posibilități cu prețul acumulării sistematice de deficite externe (noi fiind singura țară din regiune cu un puternic deficit comercial și în contrast cu excedentele realizate de Cehia, Polonia sau Ungaria) și de deficit bugetar, tradus în majorarea datoriei publice spre cota de avarie de 50% din PIB. Ceea ce explică de ce nu se mai poate merge cu majorările „uzuale”.
Diferențe majore pe sectoare, cu bugetarii la coada clasamentului
În structura pe ramuri de activitate, apar diferenţe semnificative la nivelul modificărilor costului orar al muncii, de la o majorare de circa 27% pe segmentul de hoteluri și restaurante (prin raportare la nivelul foarte scăzut de la începutul pandemiei) până la doar 2,59% în sănătate, 1,75% în administrația publică și o scădere problematică (-7,53%) în învățământ.
Pentru reducerea facturii salariale a statului, s-a văzut o anumită moderație pe segmentul „Administraţie publică şi apărare; asigurări sociale”. Cu toate acestea, ar fi fost utilă o majorare ceva mai mare a valorii în sănătate, dat fiind că urează o perioadă dificilă de activitate, cu riscurile majore asumate de personalul medical. În fine, e cam bizară scăderea față de anul trecut din învățământ.
De reținut, trei domenii au înregistrat majorări de două cifre față de T1 2021. Majorări menite probabil să atenueze declinul anterior, dar cam pronunțate față de restul economiei. În special în cazul producției și furnizării de energie electrică, termică, gaze, apă ( +18,10% !), unde au contribuit la creșterea facturilor, dincolo de liberalizarea planificată a prețurilor la consumator.
Urmărește-ne pe Google News
