Costul orar al forţei de muncă a crescut în trimestrul I 2019 cu 16,35% faţă de aceeaşi perioadă din 2018, potrivit datelor anunţate de INS. Este un ritm în creştere semnificativă faţă de valoarea de 13,09%, consemnată în trimestrul precedent.
Totodată, datele arată o inversare de trend, atingerea celui mai mare nivel al majorării cheltuielilor cu forţa de muncă din ultimele şase trimestre, precum şi plasarea mult peste pragul de 12%, stabilit de cerinţele stabilitate macroeconomică, situaţie perpetuată din T4 2016 încoace.
Astfel, acest indicator critic pentru evoluţia inflaţiei şi cu influenţă pe întreaga economie, a păstrat un raport de peste 3 la 1 faţă de creşterea economică, în pofida rezultatului bun anunţat ca valoare-semnal pentru primul trimestru al anului în curs. Decorelarea tot mai accentuată dintre cei doi indicatori ridică tot mai multe probleme de sustenabilitate.
Pentru referinţă şi raportare la teoria economică, menţionăm că majorarea productivităţii muncii în industrie ( singura care poate fi măsurată în condiţii rezonabile şi este luată ca reper pentru întreaga economie) pe T1 2019 a fost de doar 1,1% ( cam a 15-a parte din avansul salarial) dacă ne uităm la media primelor trei luni ale anului.
În structura pe ramuri de activitate, apar diferenţe semnificative la nivelul modificărilor salariale, de la majorări de aproape 33% în învăţământ şi 26% în sănătate şi până la circa 10% în intermedieri financiare şi asigurări şi 5% în tranzacţii imobiliare.
Iată cum a evoluat în ultimele 12 luni costul forţei de muncă pe diferitele ramuri ale economiei, clasificate potrivit normelor internaţionale:
De reţinut, segmentul „Administraţie publică şi apărare; asigurări sociale” s-a plasat imediat sub industria prelucrătoare, ceea ce ar reprezenta o evoluţie de salutat dacă ambele nu s-ar situa peste pragul de stabilitate macroeconomică de +12% de la un an la altul.
Reamintim că valori cu două cifre ale creşterilor salariale sunt rare într-o economie aşezată. Ponderea salariilor în costul produselor fabricate şi a serviciilor conexe a condus deja, pe calea majorărilor salariale, la un avans de peste şase procente al preţurilor producţiei industriale. Avans care va trebui acomodat pe lanţul comercial şi se vede deja la raft.
Practic, trendul de creştere susţinută a costurilor cu forţa de muncă generează presiuni inflaţioniste, reduce competitivitatea, induce deficite externe şi va forţa, mai devreme sau mai târziu o ajustare dureroasă, inclusiv prin păstrarea inflaţiei la niveluri crescute şi prin deprecierea cursului de schimb al leului.
De aceea, se impune o conştientizare a situaţiei şi o limitare a creşterii deja generalizate a salariilor peste limita de suportabilitate a creşterii economice, dincolo de semnalul dat de sectorul bugetar, ale cărui efecte indirecte pe mediul privat devin tot mai evidente.
