România va trebui să aloce anul acesta 0,71% din PIB pentru achitarea obligaţiilor aferente pachetului de asistență externă contractat în 2009 prin acordul cu FMI-UE-BM necesar pentru stabilizarea macroeconomică. Situaţia se va repeta în 2018, când banii necesari vor reprezenta 0,73% din PIB estimat oficial (879,5 miliarde lei la un curs mediu de 4,49 lei/euro, potrivit optimistelor prognoze ale CNP).
Şi în 2019, efortul de rambursare va continua cu plata unui miliard de euro către Uniunea Europeană ( plăţile către FMI au fost finalizate în 2015), condiţie în care banii vor reprezenta, încă, o jumătate de procent din PIB-ul prognozat. Iar asta la zece ani după isprava creşterii nesustenabile a veniturilor, care a dus la pierderea echilibrelor macroeconomice, inclusiv la devalorizarea leului.
Iată cum se prezintă serviciul datoriei pentru pachetul de asistență externă FMI-UE-BM din 2009 din bani publici, potrivit datelor publicate recent de Ministerul Finanţelor. Dacă vă întrebaţi unde este diferenţa de plată până la cele undeva spre 20 de miliarde de euro vehiculate mediatic, răspunsul este simplu: a achitat-o discret Banca Naţională a României, fără a scădea rezervele valutare şi în condiţiile în care a păstrat cursul de schimb cvasiconstant în ultimii cinci ani.
De subliniat, în mod normal, Ministerul Finanțelor nu ar fi trebuit să ia bani din tranșele oferite de FMI, bani care aveau ca destinație de principiu consolidarea rezervei valutare. Dar la acel moment a fost necesară alocarea (în mod cu totul excepţional) a unei tranşe din banii împrumutaţi, pentru ca statul să poată efectua plata pensiilor în ultimele două luni ale anului 2009.
Primul lucru care sare în ochi este întinderea în timp a consecinţelor unor greşeli grosolane de management macroeconomic făcute guvernanţi, adică perioada de 15 ani în care trebuie să facem plăţile.
Al doilea, vârful de plată de peste 1,8 miliarde euro din 2015 a fost urmat de un moment de relaxare în 2016 (foarte probabil ales din motive de an electoral, la fel ca şi în 2020), când nu s-a mai prevăzut decât achitarea dobânzilor şi comisioanelor la datoria contractată. Moment care riscă să ne păcălească vigilenţa.
Al treilea, am reintrat într-o perioadă de trei ani în care trebuie să rambursăm banii cu care ne-a ajutat Uniunea Europeană în 2009, iar suma maximă de dat înapoi nu e în 2017 ci în 2018. Fără a fi o mare problemă, să nu uităm că mai avem ceva plăţi programate prin 2022 şi 2023, bani cu care puteam face ceva mai bun, de pildă investiţii publice.
Al patrulea, într-o perioadă în care ne luptăm cu încadrarea în limita de deficit bugetar de 3% din PIB, (altminteri un PIB aflat în creştere robustă, ceea ce reprezintă o eroare majoră de gestiune a banilor publici), suntem puşi în situaţia de a da 0,7% din PIB pentru a plăti oalele sparte în 2008, oale de care se pare că am uitat deşi strângem şi acum cioburile, cu costurile de rigoare.
Al cincilea, până la achitarea completă a banilor datorați pentru ajutorul din partea UE, suma achitată în plus pe dobânzi și comisioane va reprezenta 22% din banii primiți, față de numai 12% în cazul banilor de la FMI și 15% în cazul banilor de la BIRD. Cu alte cuvinte, amânarea rambursării banilor ne-a ajutat să ne gospodărim o vreme dar ne-a încărcat nota de plată destul de consistent ( vezi perioada 2013 – 2015, în care nu am rambursat nimic din împrumutul luat de la UE dar, an de an, am dat 151,6 milioane de euro pentru simpla existenţă şi prelungire a scadenţelor acestui împrumut).
Una peste alta, din entuziasmul creşterii veniturilor în anul electoral 2008, ne-am ales la bugetul public cu obligaţii de plată de aproape zece miliarde de euro eşalonate până în 2023, din care un miliard şi jumătate de euro dobânzi şi comisioane (variantă fericită, pentru că pe piaţa privată de capital am fi dat mult mai mult). Poate că merită să ne amintim ce am făcut banii din cea mai mare creştere de PIB postdecembristă şi să nu mai repetăm erori cu final previzibil, pe care l-am trăit pe pielea nostră.
Modul în care vor fi gestionate veniturile și cheltuielile statului în perioada următoare prezintă interes pentru pieţele internaţionale de capital şi pentru instituțiile care ne-au ajutat să depășim criza economică, chiar dacă nu mai depindem de finanțarea acestora. Succesul durabil al programului de asistență din 2009 şi al maturizării societăţii româneşti nu va fi confirmat, la nivelul imaginii internaţionale, de revenirea chinuită, după şase ani, la PIB-ul din 2008, ci de evoluțiile din perioada 2017-2019.
Urmărește-ne pe Google News
6 răspunsuri
Timp de 3 ani,din 2010 incolo, pina la caderea Guvernului Boc si iesirea din scena a presedintelui Basescu, le-am tot propus ambilor (fara rezultat) – evaluarea si implementarea unui proiect de industrializare – dupa ce lucrarea „Reindustrializarea Romaniei – Politici si strategii (Liviu Voinea) a constatat ca Romania este intr-o „grava criza structurala” si de „model de dezvoltare”!Acest proiect scotea Romania din criza pierderii locurilor de munca si a afacerilor, atragind masiv investitorii straini industriali!
2.Proiectul propus era de natura sa elimine criza structurala – adica a lipsei de „economie si industrie nationala”, si sa ofere un „nou model de dezvoltare economica”!
Fostul Presedinte si guvern de atunci, au preferat sa imprumute orbeste bani – in loc de a solicita proiecte anticriza, ori a evalua si promova pe cele oferite.Cum poate fi numita aceasta atitudine si refuz al proiectului propus, poate spune acum oricine …
Cine o fi fost cretinul care a imprumutat euro ca sa plateasca pensii in lei in 2009 si de ce a facut asta?
Cand e vorba de consum, Romania trebuie sa se imprumute doar in lei.
Nu e ideal sa ai deficit si sa te imprumuti in moneda proprie, dar e o tampenie maxima atunci cand faci acest lucru in moneda straina.
Te imprumuti in dolari sau euro doar atunci cand ai un proiect de infrastructura cu decontari mari in valuta, pentru import de tehnologie, etc.
alex3
Consumul, si atunci si acum, presupune import masiv ( asta e productia romaneasca!). Ori importul se face pe euro, nu pe lei. Practic, s-au schimbat euro pe lei pentru a proteja cat se cat cursul leu/euro; nu s-au platit salariile in euro.
Cretini au fost aceia care au marit aiurea salariile bugetarilor si pensiile. Atunci si acum.
si de ce trebuia protejat cursul? alta tampenie maxima marca Isarescu.
cursul valutar s-ar fi depreciat, OK, dar asta ar fi ajutat exporturile iar salariile si pensiile ar fi fost sustenabile.
tocmai asta e avantajul pe care tarile cu moneda proprie il au – pot emite moneda, cursul fluctueaza liber.
treaba aceasta nu poate fi replicata de tarile din zona euro, iar PIGS au trebuit sa treaca la devalorizare interna – Romania insa nu avea nevoie de asta.
devalorizarea interna are mari dezavantaje – nu e automata, ci „manuala” – cineva trebuie sa decida cine cat pierde. politic e proasta. Economic e si mai proasta pentru ca omul se simte mai sarac si ia masuri drastice care reduc consumul.
Pe deprecierea cursului nu se simte acest lucru la fel. Inflatia dpdv psihologic stimuleaza consumul.
In plus, deprecierea cursului ajuta exportul, si lucrurile pot regla – cand exporturile merg, cursul se intareste din nou.
alex3
Adica maresti salariile si pensiile nesustenabil, apoi lasi cursul sa se duca in balarii pentru ca salariile si pensiile sa devina…sustenabile !☺ ☺ Cool de tot!
Si ce export sa stimulezi cand tu nu ai capacitati unde sa produci? Asta ca nu faci investitii si n-ai infrastructura, ca deh, trebuie sa maresti pensiile si salariile bugetarilor.
Romania e o tara tehnic falita .
– Achita in proportie de 100 % dobanda anuala la datoria publica prin noi imprumuturi .
– Nu reuseste sa puna deoparte nici macar 1 leu pentru dobanzi . Repet , 1 leu din cele peste 240 MILIARDE lei de cheltuia publica anuala.
– Cum nu e suficient , se mai imprumuta suplimentar sa aiba si „ei” parte de o paine mai alba in fiecare an .
Deci , la asa cap , asa caciula iar in ziua cind dobanzile vor eroda tot mai mult bugetul de stat , repede „patriotii” pe ecrane acuzind FMI , UE sau Soros ca subjuga tarisoara . 🙂 🙂
Oricum e garantat ca vom ajunge la acelasi „succes” ca grecii. Deoarece aplicam exact aceleasi masuri (din 2001 incoace la eleni) care au produs falimentul de stat.
– Umflari de cheltuieli bugetare prin mariri de salarii si pensi (dar tot pe datorie)
– Cresteri (masluite) de PIB care provoaca invidia tuturor tarilor dezvoltate . 🙂
Unica diferenta , la greci macar vezi infrastructura . La noi nimic .
Problema e doar chestie de timp .
Cind vom da oficial declarati in faliment ?
(ca tehnic sintem DEJA identic ca grecii.
Adica nu putem platii concomitent dobanzi + salarii si pensi fara sa ne imprumutam tot mai mult in fiecare an .