Evoluția unui indicator-cheie pentru economie, costul unitar al muncii a cunoscut în România o traiectorie tot mai îngrijorătoare pentru prețurile de producție și pentru competitivitatea pe piața unică europeană. De la doar +0,6% în 2015, indicatorul a luat-o pur și simplu razna, adică a ajuns în 2018 la 33,6% (date provizorii oferite Eurostat).
Pentru referință și elocvent pentru faptul că am ieșit în decor cu creșterile salariale raportate la avansul consemnat de productivitatea muncii ( cam asta ar fi, simplificat, semnificația modificărilor în costul unitar al muncii) vă prezentăm și cifrele oficiale pentru colegele de bloc socialist care au aderat la UE.
Se va argumenta că aveam salarii mici, că partea care revine salariaților în PIB era relativ redusă în raport cu uzanțele europene etc.. Dar aceste argumente sunt valabile, într-o măsură mai mare sau mai mică și pentru celelalte state incluse în tabelul de mai sus, unde politicile economice duse în ultimii ani au fost mult mai reținute în politica de venituri.
Ori, noi nu doar ne-am poziționat pe primul loc, dar ne-am propulsat pe calea majorărilor din sectorul bugetar și a salariului minim, la un nivel aproape dublu față de colega de val de aderare Bulgaria și triplu față de țările din Europa Centrală cu regim de curs similar (țările baltice baltice, situate înaintea acestui grup, au trecut deja la moneda unică).
Organizația OECD, care grupează statele cu economii dezvoltate la nivel mondial, atrage atenția că o creștere a ULC (costul unitar al muncii abreviat în lb. engleză), deși are semnificația unei recompense crescute a factorului muncă din valoarea nou creată, vine împreună cu riscuri la adresa competitivității economiei prin costurile implicate, dacă nu se găsesc măsuri de eficientizare a proceselor de producție, care să compenseze creșterea costului muncii.
Dacă ne uităm la ultimii ani, situația din România apare ca absolut bizară, chiar și pentru un nespecialist. Trendul fulminant pe care am pornit nu va putea fi menținut, în pofida unor anumite așteptări, deja consolidate în conștiința publică.
Majorări cu două cifre timp de trei ani consecutivi (+33,6% pe trei ani înseamnă o creștere medie de circa 10,1%) sunt în afara posibilităților de a menține deficitele, inflația și cursul de schimb în matca lor, oricât măiestrie financiară ar avea cineva.
Altminteri, dacă s-ar fi descoperit o cale de a crește sustenabil veniturile de două ori mai repede ca PIB-ul, într-un sistem gen +17,6% avans cumulat pe trei ani (2016 – 2018) iar munca să fie recompensată cu o majorare de 33,6% pe aceiași trei ani, premiul Nobel pentru economie ar fi fost ca și atribuit. În esență, deficitele bugetare și externe au alimentat, de fapt, iluzia unei prosperități venită la pachet cu facturi viitoare.
Alte state, mai puțin „deștepte” decât noi, au ales să meargă pe bugete publice echilibrate și majorări de venituri temperate (ia uitați-vă la „fraierii” de polonezi, cum au trecut ei prin criza din 2009 fără să le scadă PIB-ul iar acum sunt la coada creșterilor costului muncii, cu observația că, între timp i-au salutat din mers pe vecinii noștri unguri la nivelul de trai pe locuitor).
Așadar, în pofida dificultăților de a găsi forță de muncă, s-ar impune o corelare mult mai clară cu evoluția productivității muncii, indicator care ar trebui urmărit cu sfințenie, mai ales că în industrie a intrat deja pe minus, de luni bune. Precum și o temperare a veniturilor vehiculate, sub diverse forme, atât în sistemul bugetar cât și pe partea de majorare a pensiilor.
Dorințele și necesitățile nu țin loc de sursă de venituri iar angajamentele luate de statul market-maker pe piața muncii și electoral darnic cu votanții susținuți din bugetul public care mai că nu plătesc impozite (după diverse scutiri votate iresponsabil) nu pot fi onorate prin penibila căutare de soluții miraculoase.
Urmărește-ne pe Google News
2 răspunsuri
Atat timp cât vocea specialistului va fi ignorată (prin legislație!) si vor conta doar isprăvile mărețe ale unor habarniști cunoscuți si sub numele de „politicieni” – aceste fapte vor fi mereu prezente.
Mare parte din productivitatea muncii din Romania este „exportata” fara sa fie taxata,prin existenta unor firme „mama” catre care se vinde ieftin, si care apoi obtine productivitate uriasa, vanzand la pretul real.
De exemplu in in automotiv, un operator roman realizeaza cu 20% mai multe cablaje/ portperii decat in Italia sau Germania, dar pentru ca se „vinde” pe nimic la firma mama productivitatea in statistici este omica parte din cea reala. Singura cale de a ne „emancipa” este de a mari fortat salariile pana lanivelul celor din Vestul Europei.
Astfel firmele care se bazeaza pe munca prost platita vor da faliment, si vor ramane doar firmele care pot plati normal angajatii. La preturi deja suntem deasupra europei de vest, deci nimic nu justifica mentinerea angajatilor romani in „iobagie”