„Raportul a concluzionat că România îndeplinește în prezent unul dintre cele patru criterii economice necesare pentru adoptarea monedei euro, și anume criteriul legat de finanțele publice. România nu îndeplinește criteriile legate de stabilitatea prețurilor, de cursul de schimb și de ratele dobânzilor pe termen lung, iar legislația din această țară nu este compatibilă în întregime cu tratatul.”
”Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Ungaria și Suedia îndeplinesc criteriul ratelor dobânzilor pe termen lung.
Bulgaria, Croația, Polonia și Suedia îndeplinesc criteriul referitor la stabilitatea prețurilor.
Niciunul dintre statele membre nu îndeplinește criteriul privind cursul de schimb, deoarece niciunul dintre ele nu este membru al mecanismului cursului de schimb (MCS II): înainte de a adera la zona euro, este necesar ca un stat membru să participe la acest mecanism, fără să cunoască tensiuni grave, timp de cel puțin doi ani.”
Aşa se prezintă situaţia României potrivit raportului întocmit pe anul 2018 de Comisia Europeană pentru cele şapte state membre care şi-au asumat trecerea la euro, cu drept de derogare temporară menţionată la art. 140 din tratatul de aderare până la îndeplinirea condiţiilor impuse expres prin protocolul nr. 13 privind citeriile de convergenţă.
De fapt, aşa cum le ştim noi, avem încă trei din cele cinci criterii economice îndeplinite. Adică am păstrat (încă) deficitul bugetar sub 3% din PIB, datoria publică este undeva în jur de 36% din PIB mult sub limita de 60% impusă iar cursul de schimb, aşa cum a evoluat el, pare că poate fi păstrat în limitele de +/- 15% impuse la intrarea pe doi ani în mecanismul cursului de schimb ERM II ( abrevierea în engleză e tot MCS II dar s-a încetăţenit deja).
Din păcate, după ce în 2016 îndeplineam toate cele cinci criterii economice (cel juridic este îndeplinit în prezent doar de Croaţia, dar e timp destul pentru a pune lucrurile în ordine dacă rezolvăm situaţia din economie), am pierdut două criterii pe care va trebui să le recâştigăm pentru a reveni ca integralişti în raportul CE pe 2020 ( aceste rapoarte se fac din 2 în 2 ani).
Adică să ne încadrăm în cerinţa a avea ratele dobânzilor pe termen lung cu cel mult două procente peste media celor mai bune performanţe ale statelor membre ( criteriu îndeplinit de 5 din cele 7 state vizate dar nu de România şi Polonia) şi în cerinţele de a avea o rată a inflaţiei cu cel mult 1,5% peste cele mai bune trei performanţe ale statelor membre (criteriu îndeplinit de 4 din cele 7 state vizate dar nu de România, Polonia şi Ungaria).
Cu alte cuvinte, vestea proastă este că stăm mai rău decât în urmă cu doi ani iar vestea mai puţin proastă ar fi că nu suntem singuri, ci alături de Polonia şi Ungaria. Ar mai fi şi o ipoteză cu adevărat ultraproastă, dacă prognozele specialiştilor UE se vor confirma, vom depăşi pragul de 3% din PIB la deficit ( 3,4% în 2018 şi 3,8% în 2019 zic ei).
Mai precis, dacă vom pierde şi unicul criteriu economic rămas valid potrivit raportului pe 2018 şi am mai avea îndeplinită doar cerinţa cu datoria publică sub 60%, dar aceasta nu este suficientă pentru a certifica stabilitatea finanţelor publice. Asta lăsând la o parte observaţia că datoria mică vine istoric pe filiera cvasianulării datoriei externe din 1989 şi nu din performanţa guvernărilor democratice ulterioare.
Şi acum vestea bună: încă mai putem reveni, dacă ne facem temele
În martie 2018, ultima lună luată în calcul de analiza europeană, rata medie a dobânzilor pe termen lung din Cipru, Irlanda şi Finlanda a fost de 1,2%. Cu plusul permis de 2% au totalizat 3,2%, respectiv cu doar 0,9% sub valoarea de 4,1% obţinută de România. Nu ar fi departe de capacitatea noastră de a reveni, dar, din păcate, tendinţa acestui indicator la noi este de creştere şi nu de scădere şi e puţin probabil că va creşte în toate ţările membre încât să ne aducă ele în interiorul ecartului permis în loc să ne aducem singuri prin politici adecvate.
La rata medie a inflaţiei pe ultimele 12 luni (cea luată în calcul pentru raport) iar ne-am lovit de rezultatele din Cipru, Irlanda şi Finlanda, care au dat un nivel limită 1,9%. Pe care l-am consemnat şi noi exact la aceeaşi valoare dar Comisia Europeană nu ne-a iertat şi l-a trecut la criterii neîndeplinite.
Am putea spune că nu e corect dar, şi aici, tendinţa este cea care ne-a penalizat iar perspectivele sunt şi mai puţin roze decât la rata dobânzilor pe termen lung. Suntem deja la 2,2% pe aprilie şi ne îndreptăm rapid spre o valoare care se va menţine cel puţimn până în 2019 undeva la peste 3%. De unde va fi dificil să revenim în cerinţele CE, chiar şi dacă tendinţa de creştere se va manifesta în toate statele membre.
Evident, raportul prezintă faptele mult mai complex şi mai aplicat dar am ales să ne concentrăm pe situaţia celor cinci criterii necesare adoptării euro. Fără de care nici nu are rost să ne punem problema să facem strategii de adoptare.
Ne aflăm în faţa unui avertisment serios că, în pofida faptului că ne-am dezvoltat la peste 60% din media UE ca PIB/locuitor nu am făcut-o echilibrat şi va trebui să facem un dureros efort de ajustare pentru a reveni acolo unde eram în 2016, adică la stabilitatea economică fără de care nu poate fi vorba de accesarea Zonei Euro. Măcar în ceasul al 12-lea ar trebui să luăm aminte şi să ne facem temele.
Urmărește-ne pe Google News
