BNR a făcut o analiză aprofundată a stadiului în care se găseşte România din punct de vedere al convergenţei reale cu economiile occidentale. Condiţie prealabilă pentru adoptarea euro, în conformitate cu tratatul semnat cu oczaia aderarării la Uniunea Europeană. Iată care sunt principalele concluzii referitoare la evoluţia puterii de cumpărare a salariaţilor.
În ultimii 17 ani, în România, convergența în termenii PIB pe locuitor (PPS, adică la paritatea locală a puterii de cumpărare standard, care ţine cont de nivelul preţurilor pentru a asigura comparabilitatea corectă între ţări) a cumulat 33 puncte procentuale (de la 26% din media UE în anul 2000 la 59% din media UE în anul 2016), a doua cea mai ridicată dintre fostele state socialiste după Lituania (+38 pp)
Raportul dintre venitul național brut, care reprezintă valoarea adaugată obţinută de români în ţară şi străinătate, și PIB, care exprimă valoarea adăugată brută obţinută în ţară de români şi străini, a scăzut cu 1,8 pp, de la 99,3% în anul 2000, la 97,5% în anul 2016. Evoluție similară cu cea a Lituaniei (-1,7 pp) și Poloniei (-2,6 pp), dar mai slabă decât a Ungariei (+2,8 pp).
Creșterea marginală a numărului de angajați și parțială în puterea de cumpărare a acestora
Numărul salariaților a crescut, între anul 2000 și anul 2016, cu numai 2,2% (+100 mii persoane), de la circa 4,6 milioane persoane la 4,7 milioane persoane. În acelaşi interval, puterea de cumpărare a salariaților a sporit cu 90% (de la 22% în anul 2000 la 42% în anul 2016), față de cele peste 30 pp adiționale în termenii volumului de activitate.
Din datele prezentate, rezultă că românii erau extrem de slab remuneraţi pentru munca depusă în anul 2000, prin raportare la media UE. Apropierea aderării şi apoi integrarea rapidă în lanţurile de producţie occidentale după investiţiile străine care au preluat sectoarele-cheie ale economiei au mai atenuat situaţia dar puterea de cumpărare a salariior a rămas semnificativ în urma indicatorului de PIB ( reamintim, 59% din media UE).
Comparații cu alte țări foste comuniste
Foarte interesante sunt evoluţiile din câteva ţări, foste colege de bloc estic şi actuale colege de Uniune.
Se poate observa o diferenţă fundamentală între România şi Polonia, ţara cu dimensiunea şi structura economiei cea mai apropiată de a noastră. România a înregistrat cea mai mare creştere a salariilor iar Polonia cea mai mică creştere, relativ la media UE.
În schimb, noi am marcat cea mai mare creştere în termeni reali a preţurilor după Cehia ( care a păstrat cu obstinaţie o monedă puternică şi a ajuns un fel de Elveţie a Europei Centrale) şi am ajuns cu acestea aproape la nivelul Poloniei ( de la scorul 40% – 55% din 2000, s-a ajuns la 51% – 52% în 2016, pe fondul scăderii preţurilor din Polonia relativ la media UE.
Ceea ce, combinat cu avansul moderat al salariilor poloneze, explică şi competitivitatea acestei ţări în zonă dar şi pe pieţele occidentale. Motivul ( la care ar fi bine să fim atenţi !) pentru care Lituania a rămas sub noi ca performanţă de creştere a nivelului de trai în intervalul de 16 ani amintit este tocmai avansul preţurilor spre valoarea din Cehia.
De reţinut, majorarea nivelului de trai în Ungaria, Polonia şi Cehia a fost de doar o treime faţă de cea din România. Motiv pentru care se poate spune că revenirea noastră de la începutul acestui secol a fost de-a dreptul spectaculoasă. Poate nu am reuşit să ne apropiem de Occident pe cât am fi dorit, dar de Europa Centrală ne-am apropiat cu succes.
Productivitatea muncii – încă mult peste costul cu salariile, relativ la media UE
Ar fi de reţinut că în anul 2016, productivitatea muncii din România a reprezentat 31% din media UE (în creștere cu 4 pp față de anul 2008 și cu 5 pp, comparativ cu 2012, după ajustarea economică), cu 9pp peste costulul orar cu forța de muncă ce reprezenta 22% din media UE (în creștere cu 2 pp față de 2008 și cu 5 pp față de 2012).
De unde, analiza ajunge la concluzia unei evoluții sustenabile a costului cu forța de muncă, care, prin majorările sale, nu a erodat competitivitatea economică a României în cadrul UE. Asta în pofida faptului că, în intervalul 2014-2017, salariul minim a crescut cu 81% (cu o bază de referință redusă, dar, tocmai de aceea, nu vom mai avea cum să-l creştem în ritm ridicat de acum înainte), cât și în celelalte țări din regiune (cu baze de pornire mai ridicate): Cehia (+29%), Ungaria (+26%), Slovacia (+24%), Polonia (+19%)
Aserţiunea este susţinută de faptul că, deși costurile cu forța de muncă au crescut în perioada 2012-2017, au fost create 700.000 de noi locuri de muncă, îndeosebi în economia reală. Procesul de creștere a masei salariale nu a afectat competitivitatea economiei în ansamblu, angajaţii fiind redistribuiţi între sectoarele economiei ca urmare a schimbării structurii producției.
În fine, dacă facem conexiunea dintre salariile reale şi PIB-ul real, ca şi comparabilitate cu ţările eurpene, se poate observa cum raportul dintre puterea de cumpărare de 42% din media UE şi PIB-ul de 59% din media UE se regăseşte, deloc surprinzător, la nivelul raportului între costul cu munca de 22% din media UE şi productivitatea de 31% din media UE – adică aproximativ 70%.
Este şi acesta un indicator care ne-ar putea spune cui îi foloseşte creşterea şi în beneficiul cui se duce valoarea adăugată în economia din România. Deşi o eventuală analiză ar trebui să treacă de forma simplistă cât revine capitalului străin care a investit aici şi cât celui autohton şi/sau forţei de muncă.
Adică să detalieze la nivelul raporturilor de inegalitate a veniturilor din ţara noastră – cu 8,2 la 1 între cei mai bogaţi 20% dintre români şi cei mai săraci 20%, nivel aproximativ dublu faţă de Cehia (3,5 la 1), Ungaria (4,3 la 1) şi Polonia (4,9 la 1). Respectiv, pe lângă convergenţa cu alţii, să vedem cum facem să convergem între noi.
