”Trebuie să ne pregătim pentru perspectiva unui război major prelungit atât în Indo-Pacific, cât și în Europa. Iar până acum nu am făcut acest lucru. Am presupus că nu se va întâmpla niciodată și acum ne confruntăm cu acea perspectivă, primul test venind în Ucraina, al doilea în Orientul Mijlociu și al treilea test venind probabil în strâmtoarea Taiwan. Si nu suntem pregătiți. (…)
Avem nevoie de un fel de mentalitate pre-război/pre-belică. Este genul de lucru pe care a trebuit să-l facem în a doua jumătate a anilor ‘30, când ne-am grăbit să ne pregătim și, din fericire, am avut destule avioane Spitfire pentru a salva situația. Dar vom avea destule avioane Spitfire de data asta? Nu ar trebui să învățăm lecția greșită din Ucraina că, doar pentru că rușii au suferit pierderi grele în primii doi ani de război, nu înseamnă până la urmă că nu vor câștiga. Ei ar putea inversa acest lucru. Rușii au capacitatea industrială militară pentru a schimba efectiv acest lucru și a câștiga.
Fapt care ar transmite un mesaj uriaș Beijingului, care l-ar încuraja pe Xi să facă o mișcare împotriva Taiwanului”,
a declarat pentru numărul 79 al revistei CRONICILE Curs De Guvernare Malcolm Davis, expert asociat al centrului de cercetare din Canberra – Australian Strategic Policy Institute.
Este un moment de maximă tensiune pentru ordinea internațională postbelică și care ne amintește tot mai mult de tendințele văzute în anii ‘30 ai secolului trecut. Triumful politicii de putere, criza democrațiilor și a dreptului internațional, bătălia pentru supremația regională, competiția dintre blocuri și alianțe rivale sunt toate markere ale acelei epoci.
La toate acestea se mai adaugă percepția supraextinderii Washingtonului și a limitelor sale:
„Statele Unite ar avea mari dificultăți să se mobilizeze pentru un război în multiple teatre sau chiar să se mobilizeze pentru un conflict prelungit într-o singură regiune, menținându-și în același timp aliații aprovizionați în celelalte. S-ar putea să-i fie greu să genereze munițiile necesare pentru un război între marile puteri sau să înlocuiască navele, avioanele și submarinele pierdute în luptă. Dacă războiul va cuprinde mai multe teatre din Eurasia, Washingtonul și aliații săi ar putea să nu câștige”,
avertiza Hal Brands într-un articol publicat în Foreign Affairs.
Iată contextul mai larg care îi face pe mulți observatori să vorbească despre imperativul intrării Vestului într-o logică de pre-război și de a se pregăti pentru unul cu adevărat global.
Simptomele sunt la vedere.
Deși atenția imediată rămâne centrată pe războiul din Ucraina, sprijinul față de aceasta este văzut ca o miză existențială pentru a preîntâmpina un conflict de o magnitudine și mai mare, în perspectiva înfrângerii Kievului.
„Ar fi o eroare să credem că Putin se va limita la Ucraina. Obiectivul său minimalist ține de restaurarea frontierelor teritoriale ale fostei Uniuni Sovietice. Dacă Rusia va câștiga în Ucraina, acesta ar putea să se simtă încurajat să atace alte state suverane”, avertizează ministrul german al apărării.
Statele din prima linie – în special balticii – devin o țintă potențială pe fondul refacerii puterii militare ruse. Sunt deja tot mai multe voci influente care atrag atenția asupra faptului că Rusia a trecut la o economie de război, în timp ce Europa întârzie excesiv de mult mobilizarea potențialului său industrial.
În acest context, rămâne sugestiv discursul ministrului britanic al apărării Grant Shapps, la 16 ianuarie:
„ne aflăm în zorii unei noi ere. Zidul Berlinului este o amintire îndepărtată. Ne-am întors de unde am plecat. De la o lume postbelică la una pre-război”.
„Să ne așteptăm la o demonstrație de forță din partea Chinei împotriva Taiwanului în curând”, avertiza recent și amiralul John Aquilino, comandantul forțelor americane desfășurate în Pacific.
Mesajul său venea la doar câteva zile după alegerile care au confirmat un nou lider la Taipei, pe Lai Ching-te, candidatul taberei suveraniste și independentiste. Prin alegerea sa, perspectiva oricărui rapprochement între Taiwan și China continentală a fost neutralizată pentru viitorul apropiat. Dimpotrivă, crește tentația ca Beijingul să încerce o preluare în forță a insulei.
Sunt câteva tendințe care agregate ar putea să influențeze decisiv percepțiile Beijingului în acest an:
- o Americă dezorientată electoral, care privește mai mult spre interior, polarizată de nesfârșite dezbateri pro și contra prelungirii ajutorului pentru Ucraina poate da Beijingului impresia unei Americi care și-a pierdut voința de a fi puterea indispensabilă ordinii internaționale postbelice;
- resursele redirecționate în regim de urgență spre frontul din Europa, dar și spre Orientul Mijlociu în sprijinul Israelului ar putea să transmită aparența unei Americi supra-extinse și tot mai vulnerabile în Indo-Pacific. Războaiele din Europa și Orientul Mijlociu creează o presiune simultană pe trei fronturi. Un eventual colaps al frontului ucrainean, epuizarea voinței și a sprijinului militar occidental pot da un imbold major Beijingului. Lecția ar fi aceea că Occidentul nu are reziliență psihologică și industrială pentru a face față unui război de uzură care poate dura ani. Nu ar fi deloc exclus ca Beijingul să decidă să testeze această ipoteză într-un moment de maximă slăbiciune occidentală și înainte ca Vestul extins să fi intrat într-o secvență de mobilizare a arsenalelor democrației – cu economii și producții industriale capabile să susțină un război prelungit;
- nu în ultimul rând, conștientizarea faptului că era expansiunii economice a luat sfârșit și că orice mișcare de anvergură împotriva Taiwanului trebuie să se întâmple înainte ca Beijingul să intre pe panta declinului profund și înainte instalării crizei interne. Este de așteptat să existe și o presiune din interior în acest sens – rezultatul anilor în care discursul naționalist și retorica „secolului umilințelor” au fost turate la maximum. În definitiv, aceasta a ajuns să fie lentila istorică prin care mare parte din societatea chineză pare să înțeleagă interacțiunea cu puterile occidentale. Pe măsură ce crește așteptarea reunificării cu teritoriile istorice, iar leadershipul chinez devine tot mai nervos și preocupat de legitimitatea sa internă, presiunea societală s-ar putea să devină tot mai explozivă.
(……………………………………………..)
O întrebare tot mai importantă este cât timp mai avem până când crizele globale ajung în acea secvență de sincronizare completă care ar putea să degenereze într-un conflict cu adevărat global? Și mai are Vestul extins capacitatea de a implementa transformările structurale interne atât de necesare pentru a-l descuraja?
Tot mai mult discuția migrează spre ideea coagulării unui arsenal al democrațiilor occidentale care să-și regândească și să-și sincronizeze industriile de apărare, să dezvolte concepte operaționale comune și producții suficiente pentru a face față unui război de uzură.
Textul de mai sus e un fragment din analiza apărută în numărul 79 al revistei CRONICILE Curs De Guvernare, unde poate fi citită întegral, alături de alte analize și interviuri de context cu experți internaționali.
(Citiți și: ”Interviu Aslak Berg / Nu e deglobalizare: superputerile lumii își reașează piesele pe tablă. Să ne adaptăm la o lume cu mai multe conflicte!”)
***
