Competiția titanilor: G7 vs. China

Turneul european al președintelui Joe Biden din iunie a fost un moment menit să arate revenirea Americii la vârful lumii libere. Reuniunile G7, NATO și UE au expus agende concrete al căror numitor comun poate fi rezumat ca o “încercare de fortificare a lumii democratice” (iar pentru Hal Brands aceasta este esența doctrinei Biden). Într-un moment in care “Moscova și Beijingul caută să facă lumea mai sigură pentru autocrație.”

De departe cea mai simbolică reuniune a fost summitul G7 de la Cornwall (11-13 iunie) din Marea Britanie. Se desprind câteva concluzii:

• G7 iese din logica de club și intră în logica deciziei, a angajamentelor. Este probabil începutul unei tranziții instituționale profunde. Strategia administratiei Biden de coagulare a unei alianțe a democrațiilor, transformă în profunzime G7 constituit inițial ca forum informal, dedicat coordonării între marile țări industrializate ale lumii. Grupul se află intr-un proces de a deveni directoratul unui bloc de state democratice și de state îngrijorate de emergența Chinei ca superputere.
• G7 este formatul principal care permite Occidentului reînnoirea sistemului de alianțe. Iar summitul a fost ocazia de a redefini strategia geopolitica și geoeconomică a Occidentului față de China. Este important să înțelegem și contextul acestei transformări: necesitatea de lărgire a alianțelor spre Indo-Pacific, proiectul chinez al drumurilor mătăsii, amenințările asupra libertății de navigație și securității marilor rute maritime vitale pentru economiile occidentale.
• Departe de a deveni emblema „unei alte lumi, apusă”, cum afirma Beijingul, G7 este un instrument indispensabil în momentul blocajelor de către Rusia sau China a Consiliului de Securitate al ONU, dar mai ales pentru coordonarea politicilor occidentale în fața convergenței tot mai mari a puterilor revizioniste care au drept scop demantelarea ordinii internaționale de inspirație occidentală.

Bătălia pe infrastructură

Inițiativa fanion a summitului G7 de la Cornwall rămâne însă proiectul care își propune să concureze faraonicele investiții chineze în infrastructura globală sub egida BRI (Belt and Road Initiative). Ideea – intitulată Build Back Better World (B3W) – aparține administrației Biden și se dorește o mobilizare a celor mai performante economii democrații pentru a “rezolva cele mai mari probleme globale și pentru a-și demonstra valorile comune”. Concret, în declarația de intenție, grupul G7 își propune ca în următorii ani prin B3W să fie “catalizate sute de miliarde de dolari pentru investiții în infrastructura țărilor cu venituri mici și medii”. B3W se vrea un mecanism de finanțare transparent, bazat pe valori, prietenos din punct de vedere climatic.

Și totuși de la declarațiile frumoase la rezultate tangibile este cale lungă. Iar cea mai mare problemă o reprezintă “banii, sau absența lor”. Această dimensiune a fost pana recent avantajul comparativ al Beijingului – creditele și resursele financiare aparent inepuizable. Mare parte dintre resursele B3W ar urma să vină din sectorul privat. “În cele din urmă un astfel de plan poate funcționa numai daca există voință politică și resurse disponibile. Proiectele de infrastructura transnaționale sunt scumpe. Credibilitatea occidentală este și ea în joc. Economiile emergente vor urmări cu atenție pentru a vedea cât de serios este planul G7 de a concura China. Planul G7, care sună bine pe hârtie, dar oferă puține resurse, riscă să facă mai mult rău decât bine”, avertizează James Crabtree, director executiv al IISS-Asia.

Cu ochii pe Taiwan

O premieră absolută în istoria reuniunilor G7 a fost prezența chestiunii Taiwanului în comunicatul final. Cel mai probabil la insistența Statelor Unite și a Japoniei, tot mai sensibile și mai preocupate de schimbarea balanței de putere din Indo-Pacific. Astfel statele G7 subliniază “importanța păcii și stabilității în strâmtoarea Taiwan” și se opun “oricăror încercari unilaterale de a schimba statu-quo-ul”.

Nu este nicio îndoială că ținta avertismentului este Beijingul. Un înalt oficial nipon declara presei australiene la mijlocul lui august:”China încearcă să schimbe statu-quo-ul unilateral bazându-se pe forță și coerciție. Și vor să ne pună în fața faptului împlinit”. Este vorba despre Nobuo Kishi ministrul apărării din Japonia. Încă și mai sugestiv este faptul că vorbim de fratele mai mic al fostului premier Shinzo Abe. În același timp, acesta a ocolit obișnuitele cosmetizări diplomatice și a vorbit despre percepția niponă asupra Taiwanului: ”stabilitatea apărării Taiwanului este foarte importantă, nu doar pentru securitatea Japoniei, dar și pentru stabilitatea lumii”.

Să nu uităm și faptul că Japonia rămâne piesa centrală de rezistență în coagularea unei viziuni regionale (un Indo-Pacific “liber și deschis”) alternativă celei chineze. Nevoia de viziune este însă completată de inițiative și fapte concrete:

• conservarea nucleului TPP (Parteneriatului Trans-Pacific) în jurul Japoniei pe fondul retragerii Statelor Unite în 2017 (anunțată în prima zi de mandat a președintelui Donald Trump);
• Japonia se află în avangarda unor investiții importante în proiecte de infrastructură menite să le concureze pe cele chineze; astfel Tokyo a investit aproape 258 de miliarde de dolari în Thailanda, Indonesia, Vietnam și Malaiezia;
• Tokyo este softul intelectual din spatele Quad-ului (Cvartetul) – o alianță (informală) emergentă reunind India, Australia, Statele Unite (+ Japonia) menită să apere ordinea normativă în Indo-Pacific.

***