Claudiu Degeratu / Cui îi este frică de Armata europeană?

În ziua de 17 noiembrie 2015 Franţa a invocat articolul 42.7 din Tratatul de la Lisabona ca urmare a atacurilor teroriste din Paris. A fost prima ocazie când se întâmpla şi puţini europeni au realizat că evenimentele tragice au declanşat un test major pentru întreaga construcţie europeană asociată gestionării crizelor. Bilanţul invocării acestei clauze de solidaritate a fost unul cu plusuri şi cu minusuri şi el devine util în contextul relansării temei unei structuri militare europene integrate.

La apelul Franţei, reacţiile membrilor au fost destul de diverse şi ele pot fi împărţite pe categorii. Germania, Austria, Marea Britanie, Suedia, Belgia şi Slovenia au promis şi au şi contribuit, aşa cum au promis, cu forţe militare şi de poliţie pentru a ajuta Parisul în Franţa, Orientul Mijlociu şi Africa. În plus, Londra a permis avioanelor franceze să folosescă facilităţile de la bazele aeriene din Cipru pentru operaţiile împotriva ISIS.

Finlanda şi Irlanda au invocat politica lor de neutralitate pentru a justifica neparticiparea. În timp ce, Olanda şi Danemarca au promis că vor analiza dar nu au reuşit să ajungă la o decizie.

Alte ţări, Italia, Spania, România, Slovacia, Cehia, Lituania, Bulgaria şi Estonia nici nu au promis şi nici nu au contribuit voluntar cu capacităţi, dar au declarat că sunt gata, la cererea Franţei, să ofere asistenţă. Nu aş trage concluzii privind solidaritatea europeană din acest test dar putem afla informaţii relevante despre capacitatea militară şi civilă foarte neomogenă a membrilor UE şi nevoia de coodonare pentru scenarii similare.

Am ales să expun mai întâi realităţile unor provocări din teren pentru securitatea europeană pentru a fi în contrast cu comentatorii care etalează mai întâi principiile unei contrucţii militare ideale şi eventual contrapun istoria şi performanţele NATO. Comparaţia este importantă şi foarte utilă cu amendamentul că trebuie să respectăm un principu. Nu putem compara capacităţile NATO cu intenţiile Uniunii Europene. Trebuie să comparăm categorii similare, intenţiile sau obiectivele asumate de cele două organizaţii şi separat, capacităţile civile şi militare deţinute de cele două structuri.

Ar mai fi de reţinut pentru dosarul de analiză al UE că, în prezent, misiunile civile şi militare externe  sunt în număr de 16 dintre care doar 5 sunt strict militare (o misiune în Europa, una navală în Mediterana şi 3 în Africa). Misiunile UE finalizate sunt în număr de 17 cu doar 6 misiuni militare (o misiune în Europa şi 5 în Africa). Din analiza chiar şi sumară a acestor misiuni rezultă trei orientări ale implicării europene.

O tendinţă favorabilă unor misiuni civile, considerate dezirabile, cu impact pozitiv în opinia publică internaţională şi centrate pe asistenţa pe termen mai lung.  Se poate observa şi o preponderenţa pentru misiuni de gestionare a crizelor şi reconstrucţie instituţională  şi, cu excepţia misiunii din Afganistan, o orientare geografică de nişă, restul misiunilor militare europene fiind în Europa şi Africa. Putem trage concluzia că specializarea regională este evidentă şi limitată la contexte post-conflict.

Cu toată evidenţa acestor statistici, contribuţiile naţionale nu intră în acest model de misiune prezentat mai sus. Marea Britanie este un exemplu. Evoluţiile dezbaterilor în cazul Brexit au readus la suprafaţă nu doar statutul special al Londrei în Europa ci şi implicaţiile militare al unei ieşiri pentru viitoarele misiuni europene.

Marea Britanie, prin politica sa de apărare şi capacităţile militare unice, reprezenta elementul complementar la specializarea regională şi post-conflict din Uniunea Europeană. Londra este actorul care are o capacitate de proiecţie militară dincolo de vecinătatea imediată a Uniunii şi îşi asumă misiuni de război.

Graba cu care Parisul şi Berlinul au relansat acest proiect se explică şi prin conştientizarea pierderii unei complementarităţi operaţionale furnizate de armata britanică. Nu a fost doar o problemă de descătuşare franco-germană după obstrucţia făcută de britanici împotriva constituirii unui Stat Major European. Plecarea Marii Britanii va fi şi o vulnerabilitate militară în contextul în care, pe termen scurt, este greu de crezut că va apărea un înlocuitor de talia acesteia.

Ce se reproşează proiectului ?

În primul rând, accesul la resursele de apărare. O integrare a apărării europene în paralel cu NATO ar putea reduce semnificativ resursele pe care Alianţa nord-atlantică le va avea la dispoziţie.

Canalizarea resurselor ţărilor pentru capacităţi europene ar putea conferi acestora un statut intangibil pentru o eventuală misiune NATO. De exemplu, o flotă navală europeană ar putea fi blocată prin veto de către ţări europene non-NATO de folosire în misiuni comune UE-NATO.

Un al doilea element de critică vizează consolidarea caracterului supranaţional al politicii de apărare europene în detrimentul cadrului inter-guvernamental de interacţiune în NATO. În cadrul Alianţei, autorităţile naţionale au control permanent asupra resurselor pentru că forul politic decident permanent este unul de reprezentare naţională, la nivel ambasadori, iar cu ocazia summiturilor acesta este la nivel de şefi de state şi guverne.

Problema duplicării structurilor de comandă militară este un alt punct al ofensivei critice la adresa Armatei europene. În contextul capacităţilor limitate şi al bugetelor reduse, forţele militare disponibile şi care să atingă nişte standarde ridicate sunt foarte puţine faţă de numărul potenţialelor misiuni.

Nivelul de ambiţie al UE este unul pe măsura potenţialului economic. În 2004 Consiliul European stabilea pentru 2010 un obiectiv strategic amplu: „misiuni umanitare şi de salvare, misiuni de menţinere a forţei, misiuni pentru managementul crizelor inclusiv impunerea păcii.” Acest obiectiv era asociat formării Grupurilor de luptă europene, unităţi cu caracter de forţe rapide de intrare în teatru şi care teroretic trebuiau planficate să se constituie în aşa fel încât două asemenea unităţi să fie gata permanent pentru 6 luni pentru a fi dislocate imediat în teatrul de luptă. Bilanţul din 2005, de la înfiinţare, până astăzi, este că niciodată aceste forţe nu au fost folosite în misiunile UE, în schimb contribuţiile europene  pentru Africa, de exemplu, au fost planificate de la zero chiar dacă Grupurile de luptă se constituiau în paralel.

Motivele acestei stări de fapt ar fi mai multe, lipsa voinţei politice, limitările naţionale în folosirea forţelor, diferenţa de instruire, dotare şi nivel de pregătire. În acest context, o structură de comandă europeană ar putea să planifice mai mult concurenţial cu structurile NATO, o situaţie care poate deveni chiar periculoasă.

Care sunt avantajele unei Armate europene ?

Suţinătorii de astăzi ai proiectului au drept referinţă raportul „Strategia europeană de securitate şi Politica externă și de securitate comună (PESC)”  din ianuarie 2009 al europarlamentarului german Karl von Wogau susţinut în Comisia de politică externa a Parlamentului European.

Autorul, citez aproximativ, constata tranşant că ţările membre UE au rămas prizoniere cadrului intereselor naţionale în timp ce responsabilitatea comună de apărare a intereselor europene este neglijată. Un punct de vedere care disociază clar interesele naţionale şi cele europene.

Concluzia sugerată era că doar o forţă militară europeană, ca parte a aranjamentelor eficiente de securitate europeană, ar putea realiza nivelul de ambiţie asumat de europeni şi avut în vedere pentru 2010: o operaţie majoră cu 60.000 de soldaţi dislocaţi în 60 de zile, două operatii de stabilizare şi reconstrucţie, inclusiv cu componentă civilă, cuprinzând 10.000 de soldaţi şi civili, pentru doi ani, alte două operaţii de răspuns rapid al Grupurilor europene de luptă, o operaţie urgentă de evacuare a cetăţenilor europeni, o operaţie civil-militară de asistenţă umanitară pentru 90 de zile plus alte misiuni PESC de poliţie, stat de drept, administraţie civilă, protecţie civilă, reforma sectorului de securitate şi observatori. Menţinerea unui asemenea nivel fără o structură militară robustă ar fi fost imposibilă. Răspunsul vine însă tocmai acum.

O Europă puternică în domeniul securităţii ar avea în centrul său o Armată europeană cu un asemenea nivel de ambiţie. Cel puţin teoretic, aşa s-ar asigura nu doar un rol relevant în lume pentru Uniune dar ar asigura şi o poziţie dominantă în relaţie cu ţările sau organizaţiile specializate în mangementul crizelor sau în recontrucţia post-conflict.

Proiectul mai are un avantaj, el nu moşteneşte cultura strategică a Războiului Rece, are altă imagine în lume, nu are un trecut similar cu NATO, o organizaţie dedicată iniţial strict apărării colective şi dezvoltată în confruntarea cu URSS. Dimpotrivă, Armata europeană este construită în jurul unei structuri civil-militare de gestionare a crizelor. În timp ce NATO şi-a dezvoltat capacitatea civilă de gestionare a crizelor în jurul structurii militare şi subsumate strict unui concept militar de misiune.

Pledoaria Parisului pentru ca europenii din NATO să se organizeze, sub foma unei Armate, pentru a oferi un punct de vedere unanim ar rezolva şi problema spinoasă a dependenţei militare de SUA.

Miza la acest capitol nu este doar contribuţia americană în bani şi trupe ci şi în alegerea misiunilor. Un pilon european puternic în NATO ar balansa procesul de identificare a priorităţilor şi asumare a unor misiuni. În contextul în care Alianţa este permisivă cu implicarea unor coaliţii de voinţă sau ad-hoc şi le susţine tacit, inerent şi Armata europeană ar putea deveni formatul cadru de coaliţie chiar în interiorul NATO fără însă să mai depindă de facilităţile militare americane.

Concluzii

Lansarea noii Strategii Globale a UE deschide o nouă etapă în politica de securitate europeană, o etapă care va conecta proiectul politic al Armatei europene cu un nou cadru de politică externă şi de securitate. Deja se află în lucru studiul preliminar coordonat de Javier Solana pentru un proiect al  Cărţii Albe a apărării europene. Presa internaţională a mai vehiculat informaţii despre un stat major european, un plan privind capabilităţile şi o nouă politică a industriei europene de armament.

Cu siguranţă, că pe termen scurt, proiectul se va limita la încercarea de integrare a capacităţilor naţionale existente. Dacă se va trece dincolo sau nu de nivelul de angajare în constituirea Grupurilor de luptă deja existente va rămâne de văzut cu toate că înclin să cred că vor fi doar câteva state fruntaşe, în timp ce restul se vor zbate cu problemele interne de operaţionalizare, buget şi prioritizări.

Câteva provocări vor exista cu siguranţă. După relansarea capitolului de descurajare convenţională în NATO şi dezvoltarea inerentă a unui nou capitol în planificare, cel de apărare teritorială, statele europene se vor confrunta cu dilema alegerii unei priorităţi. Statele din Europa de Est vor dori investiţii mai mari pentru o apărare credibilă în faţa Moscovei, în timp ce statele din Sud vor urmări obţinerea unui răspuns prioritar la ameninţările asimetrice din această regiune. De aceea schimbarea structurilor de forţe naţionale va afecta inerent contribuţiile naţionale pentru noua armată europena.

Frontierele comune vor repezenta cea mai mare provocare pentru o Armată europeană. La capitolul  maritim Uniunea Europeană nu dispune nici măcar de formaţiuni navale permanente minimale cum este cazul Grupurilor Navale NATO. Din punct de vedere terestru va fi foarte problematic ca un Grup de lupta european să poate interveni eficient la graniţa unui stat membru Schengen fără ca întregul lanţ de comandă să nu fie controlat de ţara gazdă. Iar din punct de vedere aerian, Uniunea Europeană nici măcar nu poate oferi unităţi de poliţie aeriană planificate integrat cum este cazul în NATO.

Chiar dacă acum nu este evident, în timp, cu cât Uniunea Europeană se va preocupa mai mult de apărarea frontierelor comune, inclusiv prin generarea unor forţe militare multinaţionale, cu atât se va dezvolta un concept sui generis de apărare colectivă. Realitatea din teren va genera în timp şi un concept european de apărare colectivă reglementat în documente.

Chiar dacă pare îndepărată aceasta perspectivă, mare provocare va rămâne ce fel de garanţii va putea oferi Bruxellesul în schimbul cedării apărării de către statele membre a acelor segmente europene din frontierele naţionale? Evoluţiile recente asociate crizei refugiaţilor ne arată că sunt din ce în ce mai multe voci care ar dori să se treacă din etapa de asistare europeană pentru protecţia frontierelor Schengen în etapa unei apărări coordonate între ţara gazdă aflată în dificultate şi agenţiile specializate.

Sporirea dimensiunii militare din Politica externă şi de securitate comună va antrena în timp o schimbare de cultură strategică şi a mecanismelor europene de decizie. O planificare structurată civil-militară nu va fi uşor de atins în contextul în care dimensiunea civilă va pune accentul pe asistenţa post-conflict în timp ce structura militară va promova o reacţie rapidă, de anticipare a unor potenţiale crize. Construcţia unui mecanism de compromis între cele două abordări va dura destul de mult timp.

În final, pledoaria mea este să ne raportăm la proiectul Armatei europene din perspectiva unei simple piese de puzzle. Fiecare piesă în sine are potenţial enorm. O putem analiza, privi, admira dar dacă nu o plasăm în locul potrivit vom strica imaginea de ansamblu.

 ***

Claudiu Degeratu este expert în securitate internațională