În prima lună din acest an, România consemna oficial prin instituțiile abilitate, un număr de alegători, aproape egal cu numărul de rezidenți. Adică, simplificat, la 19,3 milioane de trăitori în țară avem pe liste aproape 19 milioane de votanți.
Semnificativ, dacă impozitele și taxele provin direct sau indirect din activitatea a circa 5,5 milioane de persoane cu forme legale. Numărul de potențiali beneficiari de prestații sociale trece de 22 de milioane, adică este de patru ori mai mare.
Câți suntem, după rezidență și după domiciliu
La 1 ianuarie 2020, România avea o populație rezidentă de 19.318 mii persoane și o populație după domiciliu de 22.175 mii persoane, potrivit datelor comunicate oficial de INS. Diferența de 2.857 mii persoane constituie o problemă majoră, cu implicații care merită abordate și analizate mai atent.
Explicația acestei stări de fapt, precum și a faptului că nu se poate face strict nici măcar diferența dintre cei doi indicatori de populație constă în definițiile oferite de statistica oficială, în conformitate cu metodologia europeană. Din definiții rezultă că suntem siguri că avem peste 22 milioane de cetățeni cu acte românești, dar mai puțin 19,3 milioane dintre aceștia figurează drept rezidenți (mai sunt și rezidenți străini).
Numărul populației rezidente (stabile), la o dată determinată, este calculat conform metodologiei și reglementărilor internaționale în domeniu și cuprinde totalitatea persoanelor care au reședința obișnuită în România, pentru o perioadă de cel puțin 12 luni.
Reşedinţa obişnuită reprezintă locul în care o persoană îşi petrece în mod obişnuit perioada zilnică de odihnă, fără a ţine seama de absenţele temporare pentru recreere, vacanţe, vizite la prieteni şi rude, afaceri, tratamente medicale sau pelerinaj religios. Reşedinţa obişnuită poate să fie aceeaşi cu domiciliul sau poate să difere, în cazul persoanelor care aleg să-şi stabilească reşedinţa obişnuită în altă localitate decât cea de domiciliu din ţară sau străinătate. În populaţia rezidentă sunt incluse persoanele care au imigrat în România, dar sunt excluse persoanele care au emigrat din România.
Populaţia după domiciliu reprezintă numărul persoanelor cu cetăţenie română şi domiciliul pe teritoriul României, delimitat după criterii administrativ-teritoriale. Domiciliul persoanei este adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală, trecută în cartea de identitate, aşa cum este luată în evidenţa organelor administrative ale statului. Altfel spus, populaţia după domiciliu reprezintă populaţia de jure care poate să includă şi emigranţii.
Diferenţele de ordin metodologic între cei doi indicatori:
La plăcinte înainte, la război înapoi
De reținut, Agenţia Naţională pentru Plăţi și Inspecţie Socială (ANPIS) lucrează ca referință cu o populație a României (potențiali beneficiari) stabilită pentru anul 2020 de exact 22.170.586 persoane.
Conform INS, la 1 ianuarie 2020, în România figurau cu vârste cuprinse între 0 și 18 ani, 4.138,1 mii persoane cu domiciliul în țară. Fără a face „farmacie”, prin diferență, parcă ar trebui mai degrabă să avem 18 milioane de votanți și nu 19 milioane, cu toți cei plecați în străinătate.
În treacăt fie spus, ar fi interesant de lămurit cum rămâne cu cei aproximativ o jumătate de milion de copii care ar avea dreptul la alocație dar nu figurează în scripte ca atare. ANPIS avea în evidențe 3.624.728 beneficiari (copii) de alocație în luna ianuarie 2020 și 3.512.031 în august 2020.
Oricum, simplificat, circa trei milioane de persoane sunt juridic cetățeni ai statului român, cu drepturile aferente dar nu stau în țară ci în străinătate. Drepturi aferente fiind drept de vot fără obligația de a plăti impozit în țară, dreptul copiilor de a beneficia de alocații chiar dacă părinții lucrează pe salarii bune și plătesc taxe prin țări occidentale și dreptul părinților de a primi pensii din sumele strânse în baza contribuțiilor strânse de la angajații din țară și a impozitelor plătite în România (solidaritate parțială între generații).
Tot simplificat, pentru cei circa șase milioane și ceva de oameni care desfășoară o activitate taxată în România ( am adăugat la salariați și alte categorii din economia de piață) pot să decidă la alegeri de trei ori mai multe persoane. Alte cam cinci milioane au muncit pentru țară cândva, dar aproape opt milioane nu prea rezultă cum ar fi contribuit la bugetul statului român, deși sunt adulți cu drept de vot.
Aceste realități ar cam trebui să ne dea de gândit, România fiind, ca de obicei, un caz marginal din perspectiva uzanțelor internaționale în materie. Mai ales într-un context dificil în care toți se înghesuie să beneficieze cât mai repede de cât mai mult și în număr cât mai mare, dar la achitat nota de plată se merge pe principiul biblic dâmbovițean: „Cei patru apostoli, erau trei, Luca și Matei, unul dintre ei.”
