Comisia Europeană a publicat ghidul practic pentru ”testul privind reședința obișnuită”, care clarifică deplin conceptul de ”reședință obișnuită”, singurul statut care permite cetățenilor europeni care trăiesc într-un alt stat din Uniune să primească beneficii sociale, anunță un comunicat al CE.
László Andor, comisarul pentru ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune, a declarat: „Există în dreptul UE măsuri clare de protecție care să împiedice cetățenii să profite de sistemele de asigurare socială din alte țări ale UE. Acest ghid va facilita aplicarea în practică a măsurilor de protecție legate de «reședința obișnuită» de către autoritățile din statele membre”, a declarat comisarul, citat în comunicatul CE.
Ghidul clarifică conceptele de ”reședință obișnuită” și ”ședere temporară” sau ”ședere”, în funcție de care se stabilește ce stat membru este responsabil de plata prestațiilor de asigurări sociale cetățenilor UE care circulă dintr-un stat membru în altul.
În temeiul dreptului UE, poate exista numai un singur loc de ”reședință obișnuită” și, prin urmare, un singur stat membru responsabil de plata prestațiilor de asigurări sociale bazate pe locul de reședință.
Angajații și lucrătorii care desfășoară o activitate independentă au dreptul să beneficieze de sistemul de securitate socială din țara în care lucrează, iar persoanele inactive (de exemplu, pensionarii, studenții) au dreptul să beneficieze de acesta în statul membru în care sunt ”rezidenți în mod obișnuit”.
Criteriile pentru stabilirea locului de ”reședință obișnuită”
Ghidul stabilește criteriile în funcție de care se stabilește ”reședința obișnuită”, cea care acordă unei persoane dreptul la beneficii sociale
- situația familială și legăturile de familie
- durata și continuitatea prezenței sale în statul membru în cauză
- situația locului de muncă (în special locul în care se desfășoară de obicei activitatea respectivă, stabilitatea activității și durata contractului de muncă)
- exercitarea unei activități neremunerate
- în cazul studenților, sursa veniturilor acestora
- caracterul permanent sau nu al situației locative a unei persoane
- statul membru în care plătește taxe persoana în cauză
- motivele mutării
- intențiile persoanei bazate pe toate circumstanțele și susținute de dovezi concrete.
Pot fi luate în considerare și alte date dacă sunt importante.
Ghidul mai oferă exemple concrete și orientări cu privire la cazurile în care poate fi dificil de stabilit locul de reședință, cum ar fi cazul lucrătorilor transfrontalieri, al lucrătorilor sezonieri, al celor detașați, al studenților, al pensionarilor și al persoanelor inactive extrem de mobile.
De exemplu, dacă un cetățean al Regatului Unit se pensionează și se mută în Portugalia, petrecându-și cea mai mare parte a timpului în această țară, locul său de „reședință obișnuită” este acum Portugalia, chiar dacă acesta încă deține o casă în Regatul Unit și menține legături culturale și economice cu acest stat, se mai spune în comunicatul CE.
