19 septembrie, 2012

Discuțiile privind ”privatizarea” societății Oltchim ar trebui să înceapă cu eliminarea unei confuzii pe care guvernele de după 2000 au menținut-o în mod intenționat.

Confuzia constă în folosirea conceptului economic de ” privatizare” în locul unui element al mecanismului pieței numit” vânzare”.

Privatizarea este un concept al politicii economice definit prin schimbarea formei de proprietate asupra capitalului și a destinației uzu fructului utilizării acestuia . Scopul privatizării este valorificarea superioară a capitalului și a celorlalți factori de producție printr-un management de tip privat apt de a ridica rata rentabilității în interesul proprietarului și al unei superioare contribuții la alimentarea bugetului public.

”Privatizare” versus ”vânzare”

În plan social, privatizarea este considerată ca un element important în procesul de formare a clasei mijlocii.
În planul relațiilor economice internaționale, privatizarea trebuie să țină cont de poziția în scara concurențională, încercând să nu afecteze potențialul complexului economic național.

Vânzarea este procesul trecerii capitalului de la un proprietar la altul (indiferent de tipul proprietății) în scopul obținerii contravalorii capitalului în funcție de raportul de piață dintre cerere și ofertă. Scopul vânzării este obținerea contravalorii bănești la un nivel cât mai apropiat de valoarea de piață a capitalului la un moment dat.

În România, privatizare poate fi considerată cea din perioada 1990-1996, când au trebuit create premizele economiei de piață, prin acționarizarea economiei și crearea pieței de capital. În cadrul procesului de ” marea privarizare” transferul de proprietate s-a făcut prin cupoane distribuite gratuit populației ( vauchere) ceea ce a ridicat problema extrem de dificilă și discutabilă a calculării valorii unitare a cuponului. Sumele obținute din adaos la cupoane în cazul așa numitelor privatizări strategice nu au avut o pondere importantă.

După 1996 s-a renunțat la privatizarea prin piața de capital și s-a trecut la privatizarea prin negociere-licitare ceea ce a transformat privatizarea în vânzare.

De la această dată,interesul pentru suma obținută a prevalat oricarui alt scop pe care privatizarea îl avea în procesul tranziției și consolidării economiei de piață.

Totodată, vânzarea a convenit atât guvernelor cât și unei părți a clasei politice, fie pentru echilibrarea bugetară ( BRD) fie pentru avantaje de comision sau de imagine electorală ( Petrom.etc)

Termenul de ” privatizare ” a căpătat o nuanță ” reformatoare” și de bonton la nivel politic și guvernamental, ceea cea a făcut ca el să fie exclusiv folosit. Termenul de ”vânzare” a căpătat nuanțe mercantile și antinaționale ne fiind niciodată utilizat de către guvernele Alianța Civică, PSD și PDL.

În realitate, privatizările anunțate nu au depășit nivelul unei simple vânzări cu efecte mai mult negative decât pozitive :

Nu s-a schimbat forma de proprietate de la stat la privat ( Petrom, Telefoane)
Nu s-a eficientizat gradul de valorificare și eficientizare a factorilor de producție , nu s-au obținut beneficii la nivel bugetar (număr mare de falimente, tăieri și transformare în fier vechi, disponibilizări, evaziue etc)
Nu s-a obținut o creștere a competitivității internaționale a firmelor vândute și nu s-a ridicat gradul de tehnologizare și de cercetare-inovare.

Cazul Oltchim

Din punctul meu de vedere, Oltchim nu este o privatizare, ci un caz clar de ”vânzare programată” cu efecte exclusiv nocine la nivelul interesului national, înțeles prin prisma a trei elemente : gradul de ocupare a forței de muncă, valorificarea factorilor naționali de avantaj comparativ, poziția concurențională de piața internațională.

Teoretic, Oltchim nu poate fi o gaură neagră a economiei, beneficiind de un complex de factori de avantaj comparativ. Este plasat în zonă bogată în resurse minerale, a fost conexat la o sursă sigură de materie primă ( Arpechim), produce mărfuri cu cerere mare și constantă pe piață, este singurul producător al unor sortimente pe întrega zonă sud est europeană.

Practic, lucrurile stau altfel: Oltchim a ajuns o gaură neagră din cauza unor mișcări ” programate” încă din perioada 2005-2006.
Evidențiez trei căi :
ruperea sistemului de aprovizionare prin vinderea către OMW a Arpechim, ceea ce a dus la ridicarea costurilor cu materia primă de rafinărie;
diversificarea exagerată a activităților finanțate de către Oltchim (echipa handbal, investiții la fabrica de conserve Râureni, clădiri și baze sportive, sponsorizări sportive etc);
măsuri luate la nivelul Ministerului Economiei ( diminuarea capitalului social. De menționat că această măsură impusă de ministrul Sebastian Vlădescu a ridicat artificial cota de participare a PCC ceea ce i-a permis acesteia blocarea/sabotarea sistematică a unor măsuri de restructurare/eficientizare propuse în timp de managementul Oltchim.)

La toate acestea trebuie adăugate și efectele procesului de ”căpușală” și clientelism politic, de care nu scapă nicio firmă cu capital de stat.

În consecință, valoarea de vânzare a Oltchim a fost mult redusă, favorizând cumpărători de potențial economic scăzut.

FMI și programul de privatizare

Una dintre cele mai stranii prevederi ale acordului cu FMI este impunerea unor ”privatizării” celor mai reprezentative unități cu capital majoritar de stat.

Este straniu, din două motive : a). inițial erau posibile și alte două căi de eliminare a pierderilor : restructurarea și managementul privat, dar în final se insistă pe privatizare; b). timpul extrem de scurt în care trebuie finalizat procesul vânzării.

Am putea da vina pe lipsa de înțelegere a FMI față de dificultățile concrete ale unei astfel de privatizări dar ar fi , cred, o greșeală.

Punând cap la cap unele evenimente prin care s-au evidențiat presiunuile și condiționările la care este supusă România în ultimile luni, am putea avansa ipoteza unui FMI transformat într-un agent de vânzări sensibilizat de interesele unor firme din nucleu dur al UE de pentru preluarea unor capacități din alte țări ce le-ar spori competitivitatea fie prin închiderea acestora, fie prin utilizarea unei forțe de muncă mai ieftine în zone unde poluarea și noxele chimice sunt privite cu mai multă toleranță.

La această ipoteză am mai putea adăuga și ipoteza existenței unei presiuni interne exercitate pe căi oficiale. Nu trebuie uitat faptul că ministrul Vlădescu, autor al deciziei de micșorare a capitalului social în favoarea participației PCC, devine în mod surprinzător și în flagrant conflict de interese, reprezentantul oficial al PCC în România.

Dan Diaconescu și cazul LIP

Demersul dlui Dan Diaconescu de a cumpăra Oltchim prin colectă publică este electoral, dubios și utopic dar nu trebuie tratat cu indiferență.

Privatizarea prin colectă publică (nu este MEBO) reprezintă participarea unei largi game de persoane la cumpărarea unor active prin înființarea unor asociații locale de proporietari.

Cazul este cunoscul în istoria economică prin exemplul firmei de ceasornicărie LIP de la Besancon, care s-a refinanțat după faliment ( 1950-55) prin colectă publică. Cazuri similare au fost semnalate și în Coreea de Sud după criza .

Desigur, activele astfel cumpărate nu pot aparține ” poporului” cum spune DD, ci doar contributorilor.

Este o cale care s-a reluat în practica ” comerțului echitabil” și care ar putea prin adaptare să fie utilizată și în România cu predilecție în sectoarele utilităților și echipamentului agricol.

Momentul actual

Situația financiară în care a fost adus Oltchim ca și timpul scurt de pregătire a vânzării nu sunt factori garanți ai unui succes de vânzare, nicidecum de privatizare.
Desigur, s-ar cere o perioadă mai lungă și o mai atentă pregătire a caietelor de sarcini dar, după părerea mea, continuarea acestui program de privatizare impus de către FMI ar trebui reevaluat deoarece :

România nu are încă o strategie de dezvoltare și de structurare a economiei pe termen lung și nici în condiții de criză. Nu are nici o schemă de prioritizare a ramurilor și sectoarelor de activitate în funcție de valorificarea factorilor de avantaj comparativ într-o economie globală. Deci, scoaterea din complexul economic național a unor unități înainte de a ști ce obiective și posibilități pe termen lung avem, poate fi greșită.
Pierderea unor procente din proprietatea statului asupra unor active productive devine riscantă în condițiile crizei când numai statul național mai poate fi protectorul populației în fața șocurilor externe ( vezi doctrina D.de.Villepin)
Vânzarea, chiar la un preț bun, este oricând inferioară utilizării eficiente pe termen lung. Deci, managementul corect și depolitizarea sa (chiar prin aducerea unor manageri străini) este o soluție dezirabilă față de vânzare.
În condițiile actuale, piața nu este favorabilă iar suspiciunea de fraudă nu poate fi înlăturată.

Concluzie personală

Oltchim poate deveni cel mai negru moment al privatizărilor/vânzărilor din România, cu implicații sociale grave. Este un moment care poate schimba peisajul politic deoarece va fi perceput ca un eșec al USL ( deși nu este vinovat) cu o expectată penalizare electorală.