Cât de prost e distribuit costul salarial în România – țara cu cea mai mare creștere a costurilor cu munca în 2016

România conduce detașat în topul creșterii costurilor cu forța de muncă la nivelul statelor UE, potrivit datelor pentru 2016 publicate de Eurostat.
Cu o majorare de +11,6% (măsurată în euro) înregistrată anul trecut, țara noastră devansează cu mult Bulgaria (+7,8%) şi ţările baltice – Lituania (+7,5%), Letonia (+6,4%) şi Estonia (+5,6%).

De reţinut, costul salarial aproape s-a triplat la noi faţă de anul 2004 şi a avansat cu circa 30% în raport cu anul 2008, ceea ce arată că acest avantaj comparativ din perspectiva investitorilor este în continuă scădere. Deocamdată, evoluţia ( atenţie, fără administraţie publică, este comparabilă cu cea a ţărilor din grupul BELL, menţionate mai sus ( vezi tabelul).

Problema este că noi nu facem parte dintre ţările mici şi cu moneda indexată la euro ( adoptat între timp de baltici) ci suntem mai aproape de economiile mijlocii, cu valute care au regim de curs flotant, precum Ungaria, Polonia şi Cehia. Acestea se află cu câţiva ani mai înaintea noastră din punct de vedere al dezvoltării economice.

De aceea, ar cam trebui să luăm aminte că ritmul de creştere al costului muncii, aflat şi la ei în urmă cu ceva ani la ritmuri comparabile cu ale noastre, s-a diminuat în Europa Centrală undeva spre un reper de 10% pe parcursul ultimilor opt ani ( ani care pentru noi de-abia urmează la scara istoriei economice). Marile puteri Germania, Franţa şi Italia vin şi ele să confirme cam până unde se poate merge pe o bază solidă ( a se citi în euro) cu creşterile salariale.

Asta dacă nu vin perioade precum cele consemnate de Spania (din Zona Euro), între 2012 şi 2014 sau Polonia ( din afara Zonei Euro), chiar anul trecut (!), să ne arate că se poate bate pasul pe loc. Pentru că nu la orice creştere economică şi în orice condiţii internaţionale se pot majora sistematic (şi substanţial am vrea noi) salariile.

Aşezarea costurilor pe sectoare – o distribuție defectuoasă în România

Noi ne diferențiem net de marea majoritate a acestor țări nu doar nu doar prin creşterea accentuată a costurilor salariale dar şi prin dispunerea costurilor salariale pe sectoarele de activitate. Pentru a putea trage câteva concluzii, dincolo de decalajele evidente dintre noi şi ţările dezvoltate, unde conduc detaşat Danemarca (42 euro/oră), Belgia (39,2 euro/oră) şi Suedia (38 euro/oră), am selectat din datele Eurostat pe anul trecut, aceleaşi ţări din tabelul anterior.

Dacă se marchează cu verde situaţiile dezirabile din sectorul industrial şi cu violet pe cele din zona non-business, cel puţin raportare la practica europeană verificată a fi fost de succes pentru dezvoltarea economiilor în cauză, precum şi cu roşu situaţiile care apar ca fiind anormale în acest context, se poate vedea uşor la ce anume ar trebui să luăm aminte şi unde ar trebui să umblăm la costurile salariale pentru a fi europeni de succes.

Experienţa altor state sugerează două raporturi esenţiale pentru aşezarea corectă a costurilor salariale.

1.Segmentul de business Trebuie să aibă costuri salariale ( de obicei şi, implicit, salarii) mai mari decât segmentul non-business. Doar România şi Polonia, din grupul fostelor state socialiste, şi Italia şi Spania, prin contrast cu tandemul franco-german, NU respectă această ”regulă”. Mai mult şi foarte îngrijorător, ne pregătim să trimitem zona non-business la valori exagerat de mari în raport cu zona business, experiment cu consecinţe foarte probabil nefaste.

2.Din segmentul de business, pare a fi util ca industria să se situeze peste media sectorială şi nu sub această medie, fenomen regăsit doar la noi şi în grupul BELL. Mai mult, cu cât această corelaţie este mai mare, cu atât rezultatele pentru economie par a fi mai clare (vezi cazul verilor italieni, cu care semănăm cel mai bine la dispunerea costurilor şi de aceea nu prea îi pot concura pe germani). Noi suntem, în termeni procentuali, cu -7% pentru industrie, la cel mai mic nivel chiar faţă de ţările BELL şi apărem pe post de opusul Germaniei, care, la un nivel de cost de şase ori mai mare faţă de al nostru (!), vine cu un plus de 16% pentru industrie.