După ce am făcut ironii ani de zile cu celebra competiţie pentru tot poporul, Daciada, am ajuns acum să vedem efectele abordării capitalismului ca pe un soi de socialism inversat.
Eurostat a făcut ce ştie mai bine, a numărat şi cuantificat proporţia persoanelor din fiecare ţară care fac sport cel puţin două ore şi jumătate pe săptămână în timpul liber.
Bulgarii, deşi s-au situat şi ei sub pragul de 10%, ne-au luat faţa şi ne-am trezit iar în coada Europei în materie de practicare a mişcării fizice :
Reamintim celor care consideră ca neimportantă educaţia fizică faptul că, urmare a condiţiilor oferite şi a unei baze largi de selecţie (e drept, şi într-o conjunctură internaţională favorabilă prin boicotul colegelor din blocul estic), am reuşit în 1984 să ocupăm locul 2 la Olimpiada de la Los Angeles, după SUA dar înaintea Germaniei Federale şi a Chinei.
După 32 de ani, în 2016, la Rio de Janeiro, ţara noastră cobora tocmai pe locul 47, cu o singură medalie de aur faţă de 20 de medalii de aur luate tocmai în perioada lipsurilor alimentare, de căldură şi de televiziune pe multiple canale. Ceea ce ne spune că nu e o problemă de resurse ci de organizare şi de mentalitate.
Dar nu performanţa este scopul principal al educaţiei fizice ci durata de viaţă sănătoasă şi calitatea vieţii. Nu întâmplător, ţările care se situează pe podium în Uniune , cu peste 50% din populaţie ( de peste şase ori mai mult decât România !) îndeplinind criteriul minim de activitate fizică luat ca referinţă de Eurostat sunt Finlanda, Danemarca şi Suedia.
Să vedem care sunt datele referitoare la speranţa de viaţă sănătoasă pentru cei care ajung la vârsta de 65 de ani în statele menţionate, la vecinii bulgari şi la noi. Poate ne ajută să ne dăm seama cam la ce ar putea folosi mişcarea fizică, fie ea şi desfăşurată preponderent la tinereţe, pentru a nu ne chinui, cu costurile aferente, la bătrâneţe.
Cât despre costurile sociale ale lipsei de exerciţiu fizic, cu majorarea semnificativă a cheltuielilor medicale şi supraîncărcarea sistemului sanitar pentru afecţiuni ce ar fi putut fi prevenite sau mult întârziate, nu mai e cazul să amintim. Mai ales în condiţiile în care noi nu reuşim nici măcar să ne vaccinăm la timp copiii sau să le asigurăm un minim de asistenţă stomatologică.
Nu prea avem bani pentru autostrăzi, nu prea reuşim să absorbim fondurile europene puse la dispoziţie şi nu prea avem bani pentru a ne plăti facturile şi ratele. Dar să nici nu avem timp şi loc pentru orice formă de mişcare fizică, după care inactivitatea ajunge să ne ardă la buzunare şi să ne scurtăm viaţa, parcă e prea mult.
