duminică

4 decembrie, 2022

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

8 septembrie, 2020

(Textul de mai jos reprezintă fragmente din analiza apărută în CRONICILE Curs de Guvernare  (publicație exclusiv print, cu un conținut diferit de cel al cursdeguvernare.ro), al cărui număr 93 tocmai a apărut – în secțiunea ”În cunoștință de cauză”. 

Ce poate fi mai stringent într-o situație precum cea de acum decât (dez)informarea – o zonă în care comorbiditățile sunt la fel de tenace precum cele medicale?

Despre sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.
Ce sunt CRONICILE – UN LINK AICI.
Redacția)


***

La fel ca în plan economic, geopolitic, tehnologic, pandemia de Covid-19 nu a făcut altceva decât să scoată la suprafață, să amplifice, să agraveze comorbidități și dominante retorice ale spațiului public – din România și din alte părți.

După un scurt moment de relativă „grație”/normalitate (luna martie), conversația publică pe teme de pandemie s-a transformat rapid într-o gâlceavă generalizată, dominată de o retorică asumat polarizatoare, cu potențial de împărțire a opiniei publice în tabere ermetice de tipul „noi vs. ei”. Dominantele acestei retorici au fost stigmatizarea, ridiculizarea, aerele de superioritate („eu v-am spus”), ostracizarea retorică („dacă nu faci într-un anumit fel, ești prost”).

Cu excepții aproape nesemnificative, această retorică presărată cu atacuri la adresa identității socio-profesionale și a statutului economic a fost răspândită de toți liderii politici – indiferent de apartenența politică, a creat animozitate, a activat mecanismele de apărare, chiar a creat o anumită reziliență a pozițiilor și identităților supuse atacului.


Cu alte cuvinte, în loc să ne luptăm cu virusul, am început, într-o bună tradiție, să ne luptăm unii cu alții, să ne mobilizăm unii împotriva celorlalți. În „apărarea” spațiului public românesc și a figurilor sale publice dominante, s-ar putea invoca două circumstanțe atenuante.
Prima – a reprodus trăsături ale altor spații publice mult mai consolidate, cu rol de referențial pentru noi.

A doua – a  reprodus, la scară micro, starea cooperării la nivel global pe o problemă dramatică de sănătate.

Prea puține subiecte neatinse de virusul (geo)politizării

Surprinzătoare poate nu este atât politizarea pandemiei în România, cât existența acestui trend și în democrații și spații publice mult mai consolidate, cuplat cu geopolitizarea crizei sanitare. Elementelor de certă noutate ale pandemiei de Covid-19 (prima pandemie a globalizării, prima pandemie a epocii digitale, a hiperconectării și a hiperinflației informaționale) li se adaugă și acestea două: prima pandemie politizată chiar în miezul democrațiilor liberale și prima pandemie geopolitizată.

Puține subiecte au rămas nepolitizate/ negeopolitizate în această pandemie: testarea, vaccinul, medicamentele, masca de protecție, carantina, identificarea și urmărirea contacților, tehnologiile necesare pentru a realiza aceste acțiuni, protestele, statuile, focurile de artificii, filmele; nu au scăpat de „virusul” (geo)politizării, al instrumentalizării în scopuri politice și geopolitice atenția publică, temele dominante în spațiul public și vocabularul în care au fost încadrate respectivele teme.

Cele două trăsături pe care, din motive de claritate, le-am prezentat într-o manieră didactică, liniară, fără a ține cont de faptul că, în mod real, granițele dintre cele două planuri (intern/ extern, politic/ geopolitic) se întrepătrund până la a fi insesizabile, prelungesc criza sanitară, îi adaugă ramificații sociale, financiare, economice, întârzie răspunsul sau îi diminuează din fermitatea necesară.

(………………………………………………)

Invită la dezinformare, la amplificarea „războiului cognitiv”, a incapacității de a ne pune de acord asupra unui număr oricât de mic de fapte, interpretări și interese.

Ierarhia surselor de dezinformare în câteva grafice

Pentru a testa din punct de vedere empiric existența acestor tendințe, mai ales cele referitoare la sursele de încredere din timpul pandemiei și percepția publică privind sursele dezinformării, ale informațiilor înșelătoare, potențial bulversante, am reprodus, pe spațiul public românesc, studiul „Navigating the infodemic. How People in Six Countries Access and Rate News and Information about Coronavirus”, realizat de Reuters Institute for the Study of Journalism.

În România, datele au fost culese în perioada 11-20 iunie, pe baza unui chestionar aplicat online pe un eșantion reprezentativ la nivel național. Chestionarul a fost identic celui aplicat în celelalte țări participante, Marea Britanie, SUA, Germania, Spania, Coreea de Sud și Argentina.

Graficele de mai jos sunt ilustrative pentru percepția publică din cele șapte țări privind sursa fake news-urilor (informații false sau înșelătoare) răspândite în timpul pandemiei.

(CLICK pentru mărire)

Observăm că, pentru România, ierarhia surselor de dezinformare este următoarea:
unii politicieni (59%), persoane obișnuite pe care nu le cunosc personal (51%), organizațiile de știri (49%), guvernul (46%), persoane obișnuite pe care le cunosc personal (41%), organizații naționale din domeniul sănătății (37%), organizații globale din domeniul sănătății (36%), oamenii de știință, doctori, alți experți din domeniul sănătății (32%).

Observăm că valorile neîncrederii, pentru toate sursele identificate, sunt cele mai mari pentru România. Suntem mai „convinși” decât cetățenii din celelalte țări studiate că suntem mințiți sau induși în eroare de către politicieni, guvern, de către oameni pe care îi cunoaștem sau nu, de media, de instituții naționale sau internaționale din domeniul sănătății, chiar de experți.

Poate cele mai relevante pentru discuția de față sunt valorile referitoare la „oameni pe care nu îi cunosc personal” (deci oameni în general), cele referitoare la „guvern” (aș spune autorități/ decidenți) și cele referitoare la „politicieni” (în general).

Sintetizând și, între anumite limite, simplificând, s-ar putea spune că manifestăm, pe de o parte, o neîncredere accentuată în noi înșine și în cei din jurul nostru (cunoscuți sau necunoscuți) și o neîncredere la fel de accentuată în autorități/ decidenți/ surse de autoritate, indiferent care ar fi acestea, indiferent care ar fi reprezentanții aflați la un moment dat la guvernare (dovadă valorile relativ aceleași pentru percepția privind „politicieni” în general și pentru „acești” politicieni care ne conduc în acest moment).

În plus, observăm că răspunsurile la aceste întrebări ne apropie de spații publice precum cel american sau spaniol (34% dintre cetățenii acestor țări percepând guvernul/ autoritățile ca fiind sursă de informații false sau înșelătoare).

Fapte, sfaturi, stări de spirit

Cum s-ar putea depăși această stare de spirit care ne individualizează între țările studiate și ne apropie de spații publice despre care citim că sunt polarizate, turbulente, dominate de o asurzitoare retorică antisistem, antipoliticieni, anti-politică sau supuse acțiunilor informaționale ostile?

În primul rând, sursele neîncrederii și suspiciunii trebuie decelate, sistematizate și nu reunite, facil, sub eticheta-sperietoare „laboratoare din Est”.
Fără a diminua în vreun fel importanța acțiunilor ostile din partea unor actori statali sau nonstatali cu interese (geo)politice în regiunea noastră și dincolo de ea, ar trebui conștientizat în primul rând faptul că „dezinformarea începe întotdeauna acasă”;
că rețeta contemporană a dezinformării constă în amplificarea faliilor și a controverselor dintr-o societate, în amplificarea emoțiilor negative, a reacțiilor viscerale, a polarizării;
în activarea automată, fără posibilitatea de a mai apela la gândirea deliberativă, a credințelor anterioare. Bătălia din spațiul comunicațional nu este neapărat între fapte, ci între interpretări și, mai ales, între credințele anterioare și stările de spirit care jalonează respectivele interpretări.

În plus, pedalarea doar pe existența acțiunilor ostile eludează înțelegerea altor mecanisme care au contribuit la instalarea stării de neîncredere în autorități și a neîncrederii în cei din jur:
ethos-ul antiautoritate, asaltul sistematic, de lungă durată, asupra capacității de organizare a statului, câștigarea mai tuturor alegerilor din România postdecembristă pe votul negativ („răul cel mai mic”), pe o agendă puțin predispusă construcției, solidarității și consolidării țesutului social; erorile comunicării guvernamentale, contaminarea sa de agende politice sau electorale.

Ar putea fi depășită această stare de neîncredere? Teoretic, da! Iată ce afirma Constantin Noica în „Jurnal filozofic”: „Ce sălbatică e viaţa, e sălbatic de frumoasă! Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”.

(……………………………………………….)

***

Citiți analiza integrală în nr. 93 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare. 

Despre sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.

Ce sunt CRONICILE – UN LINK AICI. 

(CRONICILE Curs de Guvernare: un ghid de navigare prin istoria vremii tale). 

Articole recomandate:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

Portul Constanța are a doua cea mai mare creștere a cantității de mărfuri transferate în 2021, plus 26% față de anul pandemiei 2020, după cea a portului belgian

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: