Aderarea pe termen mediu la Zona Euro – singurul obiectiv care poate limita derapajele din economie

Păstrarea monedei naţionale în regim de curs cu flotare controlată constituie o posibilitate de optimizare a creşterii economice durabile spre apropierea de Occident dar nu şi o garanţie în această privinţă.

Beneficiile potenţiale din prisma atenuării şocurilor economice şi a utilizării propriei politici monetare, ( evident, mai bine calibrată pentru contextul national) pot fi întrecute de măsuri discutabile din perspectiva teoriei economice, care se vor dovedi, inexorabil, greşite în timp.

Oportunitatea de trecere la euro în 2019, după ce îndeplinirea celor cinci criterii stabilite la Maastricht ca prealabilă acceptării în clubul select al celor 19 state cu monedă unică a fost stabilizată, a fost abandonată pe modelul ceho-polonezo-maghiar iar cea mai apropiată dată avansată acum este anul 2023. Desigur, singura întrebare este nu DACĂ vom trece la euro ci CÂND, tratatul fiind clar în această privinţă.

După ce a bifat lejer (vezi, în special, deficitul public de doar -0,8% din PIB) în anul 2015 criteriile solicitate pentru adoptarea euro şi a ales să nu grăbească adoptarea monedei unice (în special, ca urmare a nivelului încă redus de PIB/locuitor, sub pragul de 60% din media UE – prag apreciat în mod unanim minimal pentru reuşita operaţiunii – dar şi a inegalităţii pronunţate a acestui indicator în profil regional), ţara noastră pare a se fi culcat pe o ureche.

În lipsa unui obiectiv clar pe un orizont de timp mediu, cât de cât semnificativ în plan colectiv, combinaţia dintre politică şi nevoi sociale a pus bazele unei conivenţe care ameninţă să erodeze tocmai baza de plecare solidificată temporar.

Lichefiată ulterior prin expandarea deficitului bugetar, pe fondul aplicării unei utopii materializată în combinaţia dintre relaxare fiscală şi majorare de beneficii sociale, cu particularitatea bizară a frânării investiţiilor. Raportul pe 2018 al Băncii Centrale Europene pentru cele şapte state care au rămas cu restanţa trecerii le euro va consemna această realitate pentru România.

Orientativ, vă prezentăm un extras esenţial din Raportul pe 2016 ( aceste rapoarte se întocmesc din 2 în 2 ani sau ori de câte ori ar fi necesar pentru ţările care solicită adoptarea euro):

Banca Centrală Europeană – extras din Raportul de convergenţă 2016

„Atingerea valorilor criteriilor de convergență la un moment dat în timp nu reprezintă o garanție per se a unor evoluții favorabile odată ce țara respectivă devine membru al UEM. Țările care adoptă moneda euro trebuie să poată demonstra caracterul sustenabil al procesului de convergență pe care îl parcurg. În acest sens, în multe dintre țările analizate sunt necesare ajustări durabile ale politicilor. În special, ameliorările înregistrate cu privire la criteriile fiscale trebuie consolidate pe termen mai lung. Politici fiscale și macroprudențiale adecvate trebuie implementate pentru a evita acumularea de dezechilibre, alături de un cadru corespunzător pentru supravegherea instituțiilor financiare. Reformele structurale trebuie să vizeze asigurarea solidității instituțiilor și a guvernanței economice, creând astfel, printre altele, condiții favorabile pentru utilizarea eficientă a capitalului și a forței de muncă, precum și pentru piețe ale bunurilor și serviciilor și ale forței de muncă flexibile.”

Dacă este puţin probabil să avem de-a face cu o creştere a datoriei publice peste nivelul de 60% sau a cursului cu 15% ( adică vreo 70 de bani pe euro la cursul actual), în schimb criteriile referitoare la deficitul public de maxim 3% din PIB, cel privind dobânzile pe termen lung ( ecart de 2% peste performanţa de referinţă la nivel european) şi chiar cel privind inflaţia ( +1,5% peste media celor mai bune performanţe ale statelor membre) sunt în pericol.

Mai mult, în afara celor cinci criterii economice binecunoscute ce trebuie îndeplinite pentru a adera la Zona Euro, pe care ÎNCĂ le mai îndeplinim în acest moment, există și unul mai puțin cunoscut, cel juridic. Astfel, legislația internă trebuie pusă în acord cu cea a UE, cel mai important aspect fiind cel al asigurării independenței băncii centrale și prevenirea presiunilor sau ingerințelor din partea altor organisme ale statului.

Au rămas o serie de prevederi care vor trebui modificate în sensul întăririi independenței băncii centrale pentru a pune de acord legislația internă cu prevederile articolului 123 al Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. Incompatibilitățile vor trebui puse în acord. Natura lor intrinsecă le face mai greu accesibile publicului larg dar ar fi de reținut că ele prespun o activitate de legiferare care nu poate fi făcută ”peste noapte” iar toate aceste modificări legislative vor trebui trecute în timp util prin Parlament.

Evident, orice fricţiune între BNR, obligată să colaboreze cu orice guvern ales democratic dar şi independentă by default ca cerinţă expresă la nivelul UE, şi cei care deţin puterea, nu poate să ajute la trecerea prin acest proces destul de complicat. Mai ales, trivializarea discursului public nu ajută la derularea lină a unui proces şi aşa destul de dificil.

Odată ce am convenit să trecem la liberalizarea completă a contului de capitalului (ultima măsură înainte de aderare, luată în septembrie 2006), am convenit, potrivit teoriei economice, că nu putem avea simultan o rată de schimb fixă şi o politică monetară independent. BNR a reuşit pe parcursul ultimilor patru ani o echilibristică remarcabilă în acest sens, cu creştere economică robustă în condiţii de curs cvasiconstant.

Dar asta numai atâta vreme cât avertismentele repetate ale specialiştilor în economie privind păstrarea unor limite acceptabile în deciziile de politică economică au fost preponderent acceptate şi nu s-a forţat spre limita ieşirii din cadrul indicatorilor Maastricht. Reamintim, în context, factorilor de decizie că România este membră a Pactului Euro Plus încă din 2011 şi nu tocmai în afara cerinţelor Zonei Euro.

Practic, am ajuns într-un moment de răscruce. În care trebuie să decidem încotro o luăm, preferabil spre adoptarea pe termen mediu, să zicem cu obiectiv 1 ianuarie 2023 a euro. Motiv pentru care ar trebui să consolidăm indicatorii Maastricht şi să ne ducem cuminţi înapoi spre recomandările de ajustare spre 1% a deficitului bugetar (celebrul MTO). Calmarea inflaţiei şi a dobânzilor ar putea veni ceva mai uşor, dacă nu perseverăm cu aventurile financiare riscante în bugetul pe 2018.

Sustenabilitatea bugetelor publice, stabilitatea financiară și armonizarea pozițiilor în politica de impozitare nu sunt noţiuni goale de conţinut din noua limbă de lemn ci condiţii prealabile pentru buzunarele de euro. Asta dacă vrem să ajungem pensionari la un curs fix de trecere între leu şi euro care să mai însemne ceva.

Întrebarea care se pune nu este dacă vrem sau nu să trecem la euro, în funcţie de cât şi cum ne convine mai mult. Adevărata întrebare este cine suntem, occidentali (fie şi cu parfum balcanic) sau estici (cu parfum asiatic) şi ce-am  vrut, de fapt, cu intrarea în UE, Pentru că prosperitate fără reguli nu se poate iar realizare fără obiectiv de realizat nici atât.