Abrogaţi-vă legea.Sau respectaţi-o

Mai ceva ca văduva din Evanghelie, care a donat templului, prin cei doi bănuţi, tot ce avea. Aşa sunt fanaticii partidelor noastre politice, care – sigur că da – de dragul doctrinelor, de dragul stângii sau de dragul dreptei, în numele unor idealuri de organizare umanitară a societăţii, sau în numele unor principii care să netezească potecile prosperităţii, dau chiar mai mult decât s-ar fi gândit Însuşi Cristos: dau mai mult decât au.

Cel puţin aşa rezultă din listele de donaţii la partide în campania la prezidenţialele din 2009, confruntate cu declaraţiile de venituri – articol pe care-l publicăm astăzi aici. Şi asta nu-i totul.

Lipsesc din această înşiruire junii de politicieni, studenţii care, la 21 de ani şi nici o slujbă, donează în campanie câte 3-4 sute de milioane de lei vechi. Lipsesc firmele care-si ascund profiturile, sau le dirijează către tipografii, către firme de PR politic, către producătorii de găleţi, şepci inscripţionate, cizme de cauciuc şi ce mai e nevoie pe lângă casa alegătorului. Lipsesc teancurile din care, în duminicile orbului, se împart fişicuri subţiri celor care stau încolonaţi  să intre la urne – jumătate înainte şi jumătate la ieşire.

Lipsesc, pentru că ancheta unui jurnalist nu are voie să ajungă până acolo unde ar trebui să ajungă organele statului. Lipsesc pentru că, de fapt, lipseşte acel mecanism care ar trebui să spulbere această ipocrizie – un fel de morfină pe care o administrăm, din patru în patru ani, „statului de drept”.

Ştiţi mecanismul. Cel care câştigă (sic!) contracte cu statul trebuie să bage bani în campanie. Legea, făcută sub presiunea UE sau a vreunui organism internaţional care a încercat să pună puţin bun simţ în această junglă politică, prevede nişte limite pentru donaţii. Limite pentru firme, pentru persoanele fizice. Banii se scot cu sacii şi, pentru că sunt mulţi şi negri, se împart pe cât mai multe persoane. Aşa ajunge Nuţi, coafeza candidatei, să doneze jumate de miliard. O face de 20 de ani, o să o facă atâta vreme cât o să fie coafeza vreunei candidate. Și încă nu-i de ajuns: săptămâna trecută, însuși președintele iese cu o propunere care te lasă mut. În această bătaie de joc, să băgăm nițel și bugetul statului, dacă tot e criză – să schimbăm legea și, ca să nu se mai comită abuzuri, să le dăm (adică să vă dăm) din banii pe care cu atâta dărnicie i-a tăiat Boc. Ca și cum legea veche ar avea alt cusur decât acela că nu se aplică, pentru că nu vrea nici măcar partidul de la putere să o aplice.

Așa e de 20 de ani, și totuși suntem abia la început: în 2012 vor fi alegeri (locale şi parlamentare). În 2013 vor fi alegeri (europarlamentare). În 2014 vor fi alegeri (prezidenţiale). Ne aşteaptă trei ani (trei ani!) în care să le vedem feţele plângând de halul în care a ajuns legea, trei ani în care să-i vedem ţigănindu-se la televizor şi acuzându-se de dimineaţa până seara de tot felul de prostii. De fapt, îi vedem şi îi vom vedea beneficiind de încălcarea legilor electorale sau de finanţare a partidelor – prin mecanismul pus la punct, uns şi întreţinut cu grijă de 20 de ani, de la Petre Roman la Boc, de la Iliescu la Băsescu, de la Văcăroiu la Tăriceanu şi tot aşa.

Nu: nişte inşi care câştigă nişte alegeri finanţate ilegal nu au dreptul să vorbească despre reforma statului – stat în care totul e ilicit, începând cu modul în care se face politică. Decât într-o anume situaţie: să abroge legea, ca să nu mai aibă ce încălca. Nu, nu-i o glumă.