Din 2007 și până în 2011, speranța de viață fără a beneficia de sănătate a crescut cu aproape 50% atât pentru bărbați cât și pentru femei, potrivit datelor publicate de Institul Național de Statistică. Evoluția foarte rapidă a acestui indicator spre media europeană se constituie într-un semnal de alarmă și necesită alocarea timpurie de resurse pe termen lung pentru persoanele de vârsta a treia în domeniul sanitar.
La intrarea în Uniunea Europeană, speranța de viață sănătoasă era foarte aproape de media europeană la bărbați și exact la nivelul acestei medii pentru femei. Însă, speranța de viață semnificativ mai redusă la noi decât la nivelul mediei UE determina un decalaj de peste cinci ani în speranța de viață fără a beneficia de sănătate deplină.
Prin urmare, și resursele alocate în sistemul de sănătate erau considerabil mai mici în raport cu uzanțele europene, dat fiind numărul mult mai mic de beneficiari raportat la numărul total de locuitori. În decurs de doar patru ani, speranța de viață sănătoasă a scăzut cu 3,1 ani la bărbați ( față de o creștere de 0,1 ani la media europeană) și cu 5,5 ani la femei (!) ( v. tabelele).
Paradoxal, bărbații au ajuns astfel să aibă o speranță de viață sănătoasă mai mare decât a femeilor, cu toate că trăiesc în medie cu 7,2 ani mai puțin decât femeile. Intersant este că și la bărbați și la femei majorarea perioadei de viață fără sănătate deplină a fost identică, deși valorile au rămas mult diferite (de la 9,1 ani la 13,5 ani la bărbați și de la 14,3 ani la 21,1 ani la femei).
Dacă ne uităm la valorile europene, această evoluție era de așteptat dar sunt două elemente de natură să îngrijoreze puternic. Primul, s-a derulat foarte repede iar la femei deja am depășit media europeană, ceea ce va pune o sarcină suplimentară importantă pe sistemul de sănătate. Al doilea, și mai grav, convergența s-a făcut prin reducerea puternică a speranței de viață sănătoasă și nu a duratei de viață.
Practic, asistăm la o deplasare a accentului în necesitățile sociale dinspre asigurarea pensiilor înspre acoperirea cheltuielilor obligatorii pentru ameliorarea stării de sănătate. Care ar trebui să se reflecte și în bugetele alocate și în contribuțiile achitate de cei aflați în activitate. Mai pe românește, indiferent cât ar fi pensia, mai important este să apuci să o iei în condiții acceptabile de sănătate.
De altfel, tocmai neglijarea sistematică a sănătății forței de muncă în perioada de tranziție la economia de piață a contribuit la această evoluție dramatică a stării generale de sănătate a populației. Limitarea accesului la serviciile sanitare pe viitor pe motiv de lipsă de resurse sugerează că se poate ajunge la echilibrarea sistemului de pensii pe cale naturală.
Adică tocmai cei care au achitat în ultimele decenii cele mai mari contribuții la buget și și-au afectat starea de sănătate pentru a reuși să răzbată într-un sistem nou de lucru, mult mai stresant, simultan cu susținerea pensiilor și stării de sănătate a generațiilor precedente nu vor mai putea beneficia de servicii sanitare în aceeași măsură cu cei pe care i-au susținut.
Cert este că sunt necesare măsuri urgente ( după cum s-a văzut, efectele se manifestă pe termen lung), pentru creșterea resurselor alocate sănătății (nu limitarea cheltuielilor) și asistării persoanelor vârstnice.
Totodată, acestea din urmă ar trebui să valorizeze mai mult starea de sănătate ( cât timp o mai au) decât cuantumul beneficiilor cuvenite după ieșirea din activitate.
La nivelul salariaților, ar trebui introduse rapid programe de prevenție pentru depistarea precoce și tratarea cu costuri mult mai reduse a afecțiunilor frecvente și chiar probabile în anumite condiții de muncă, vârstă și caracteristici fizice. În loc de o abordare contabilă, este necesară o restructurare inteligentă și cu grijă față de oameni a domeniilor sociale. Și sănătatea este mai bună decât toate.
Urmărește-ne pe Google News
