Valentin Lazea / Responsabilitate individuală şi complicități colective. Populismul economic și alte întâmplări

Cele două concepte din titlul acestui articol sunt definitorii pentru înțelegerea impasului moral în care se scufundă lumea în general şi România în particular. Să începem cu conceptul de responsabilitate individuală.

Istoricul britanic Paul Johnson arată în cartea sa ”O istorie a lumii moderne (1920 – 2000) ” modul în care, în secolul XX, noțiunea iudeo-creştină de responsabilitate individuală a fost aruncată la lada de gunoi. Mai mulți factori au acționat în acest sens. În mod surprinzător, unul dintre factori a fost descoperirea, de către Einstein, a teoriei relativității.

„La începutul anilor ’20 a început să circule, mai întâi la nivel popular, credința că nimic nu mai era  absolut (subl. ns.): timpul şi spațiul, binele şi răul, cunoașterea şi, mai presus de toate, valoarea. În mod greșit, dar probabil inevitabil, relativitatea se confunda cu relativismul” (op. cit.).

Un al factor l-au reprezentat teoriile pseudo-științifice ale lui Freud.

„….în analiza freudiană, conștiința personală, care s-a aflat chiar în centrul eticii iudeo-creştine şi a fost motorul realizării individualiste, a fost negată, fiind privită ca un simplu dispozitiv de siguranță, creat colectiv, pentru a proteja ordinea civilizată de înspăimântătoarea agresivitate a ființelor omenești”. (op. cit.)

Nu în ultimul rând, romanele lui Marcel Proust şi James Joyce au introdus în literatură tipul anti-eroului, a personajului lipsit de repere morale:

„Romanul secolului al XIX-lea fusese preocupat în esență de succesul moral ori spiritual al individului. „În căutarea timpului pierdut” şi ”Ulise” au marcat nu numai apariția anti-eroului, ci şi distrugerea eroismului individual ca element central în creația imaginativă, precum şi o sfidătoare lipsă de preocupare pentru ajungerea la un echilibru şi la verdicte morale. ”(op. cit.)

Această șubrezire a bazelor morale iudeo-creştine, îmbrățișată cu fervoare de intelectualitate şi de studențime, a facilitat apariția lui Lenin, Stalin, Mussolini şi Hitler. Căci toţi aceștia şi-au găsit discipoli, într-o primă etapă, printre elitele educate şi abia apoi, mult mai târziu, printre masele needucate.

Astfel încât nu trebuie să ne mire lipsa de responsabilitate prezentă astăzi în toată lumea, la nivelul elitelor.

Așa se explică succesul unor demagogi în marile democrații liberale, aşa se explică goana după câștiguri rapide – chiar dacă nesustenabile – ale industriei financiare, așa se explică încercarea disperată a băncilor centrale de a întinde la nesfârșit panta pozitivă a ciclului economic (nepermițând exercitarea rolului regulator al recesiunilor) etc.

*

În România, aceste tendințe le regăsim amplificate cu asupra de măsură. Este adevărat că, în religia locului, cea ortodoxă, spre deosebire de cea protestantă, noțiunea de responsabilitate individuală nu a ocupat niciodată un loc central. Aici vina este transferată cu ușurință asupra comunității, iar iertarea se acordă ușor. Aceste elemente fac ca o situație deja deficitară la nivel mondial să capete circumstanțe agravante în context românesc.

Iar rezolvarea, în ambele cazuri, trebuie să pornească de la reinstaurarea principiului responsabilității individuale. Un anume individ (şi nu o colectivitate) a promovat o lege proastă, un anume individ (şi nu o colectivitate) a făcut o fărădelege etc. Colectivitatea are, în toate aceste cazuri, rolul de complice (prin acțiune sau inacțiune), dar responsabilitatea nu e niciodată colectivă, ci doar individuală. Complicitatea nu este niciodată unanimă (există întotdeauna o minoritate care sesizează fărădelegea şi protestează împotriva ei). Ea nu este nici permanentă în timp, ci încetează de îndată ce făptuitorul fărădelegii îşi pierde legitimitatea.

*

Multe din evenimentele întâmplate în ultimii ani în România pot fi citite prin această grilă.

Un exemplu edificator în acest sens îl constituie relaxarea fiscală, promovată începând cu anul 2015 de toate guvernele României.

În loc să capitalizeze succesele macroeconomice la care s-a ajuns în perioada 2010-2015 cu prețul unor mari sacrificii, netezind astfel intrarea României în lanțurile de valoare adăugată după modelul grupului Visegrad şi un model de creștere bazată pe exporturi, o serie de prim-miniștri şi de miniștri de finanțe au preferat să risipească aceste realizări pe câștiguri electorale facile, reducând impozitele concomitent cu creșterea cheltuielilor sociale (salarii şi pensii).

Care ar fi  fost alternativa? Ținerea deficitelor bugetare sub control prin punerea în acord a filosofiei fiscale cu doctrinele politice. Astfel, social-democrații ar fi trebuit să propună electoratului cheltuieli sociale mari, dar şi impozite mărite. Liberalii ar fi trebuit să propună impozite mici, dar şi cheltuieli sociale scăzute ( am fi aflat astfel dacă electoratul român preferă un stat mare sau unul minimal).

În schimb, ambele partide au căutat să ia ce e mai bun din ambele lumi: impozite mici şi cheltuieli sociale mari, o combinație clar nesustenabilă. Echilibrul bugetar şi sănătatea finanțelor țării pe termen lung au fost sacrificate pe altarul populismului economic.

Or, populismul economic a fost definit de Sebastian Edwards şi de Rudiger Dornbush drept abordarea care consideră creșterea economică ca nefiind limitată de deficitele bugetare sau de inflație.

Exact de ce am avut parte în România în ultimii ani.

A existat o largă complicitate la acestă abordare? Categoric, da:

• Antreprenorii s-au bucurat că vor plăti mai puține impozite;
• salariații s-au bucurat că vor încasa salarii mai mari; politicienii s-au bucurat că vor primi mai multe voturi;
• investitorii străini s-au bucurat de impulsionarea creșterii economice (fie ea şi nesustenabilă);
• jurnaliștii s-au bucurat de bucuria generală (împinși de patronii lor sau de propriile credite contractate în perioada de boom).

Pe nimeni nu a interesat echilibrul şi sustenabilitatea economiei. Cu câteva  excepții, căci, aşa cum arătam, complicitatea nu este niciodată generalizată. Şi ea se va sfârși oricum, în momentul în care rezultatele negative ale acestor politici îşi vor cere nota de plată.

*

Putem analiza în aceeași cheie şi crimele de la Caracal, cu responsabilitatea făptașului/făptașilor şi cu complicitatea largă a organelor de ordine (prin acțiune sau prin inacțiune). La fel cum putem analiza multe alte fenomene din societatea românească.

Ca să schimbăm ceva, sunt necesari câțiva pași:

• reinstaurarea responsabilității individuale şi numirea cu nume şi prenume (name and shame) a celor care comit fapte care nu sunt în folosul societății;
• evidențierea celor care, în condiții de complicitate colectivă, au protestat şi au luptat contra legilor greșite/abuzurilor/fărădelegilor;
•  întărirea memoriei colective în detrimentul știrilor pasagere, iluzorii şi neesențiale promovate de tehnologia modernă.

Toate acestea sunt însă condiționate de un sever examen de conștiință pe care ar trebui să ni-l facem fiecare, pornind de la întrebarea:

„modul în care îmi câștig eu banii aduce vreun folos sau aduce un prejudiciu colectivității şi societății în ansamblu?”
Căci nu pentru oricine e ușor să-și facă vilă şi să-și ducă soţia în vacanțe exotice făcând lucrurile corecte în viață.

***
Valentin Lazea este economistul șef al Băncii Naționale a României