Cunosc cazuri de salariaţi la stat care au contracte de directori pe viaţă. Contractele nu conţin criterii de performanţă; dar conţin nişte clauze dure pentru societatea de stat nu doar dacă îl dă afară pe incompetent, ci şi dacă îndrăzneşte să-i schimbe funcţia.
Cunosc câteva din miile de cazuri de destituiri politice din slujbe şi funcţii, urmate de ani de zile de procese câştigate, până la urmă de foştii salariaţi. Câştigate înseamnă că omul îşi primeşte leafa de la destituire până la sentinţă – perioadă în care, ca bani, instituţia a suportat pe acelaşi post doi slujbaşi. Exista cazuri în care a suportat şi trei. E un joc de societate, îl joacă toate partidele, îl acceptă toată lumea.
Cunosc cazuri în care reglementările strâmbe ale Codului Muncii l-au făcut pe salariatul din mediul privat dependent de sindicat atunci când îşi negociază şi banii şi condiţiile de muncă.
Să ne înţelegem: actualele contracte colective de muncă sunt nişte aberaţii – exemplele de mai sus susţin această idee, pe lângă ele, un adevăr de bun simţ: nu poţi impune, print-un contract general, cu putere de lege, ca salariatul de la Feteşti (care traieşte, cheltuieşte şi munceşte ca la Feteşti) să fie plătit ca într-un oraş cu o altfel de piaţă a muncii, cu alte rigori şi cheltuieli ale vieţii de zi cu zi, cu alte pretenții ale fişei postului. Să ne înţelegem: acest Cod trebuie schimbat, el e o sumă de populisme care nu reglementează piaţa muncii, ci linişteşte pe alegătorul majoritar.
Dar.
Dar nici nu poţi să nu vezi golurile pe care inconştienţa guvernului (care nu anticipează niște consecințe -obicei vechi de 20 de ani) le impune în noul Cod, prin acest soi de edict care e „asumarea răspunderii”; un Cod încropit pe genunchi, între două vizite ale FMI.
Există un punct sensibil al noului Cod – dincolo de avantajele pe care le pierd sindicatele – care ar putea produce consecinţe imprevizibile pe termen mediu: scoaterea Contractelor colective de muncă, fără să se pună ceva în loc. Cei care pretind că după noul cod salariatul îşi va negocia contractul doar individual, şi numai „după propria competenţă”, trebuie să afle că acesta-i doar un clişeu stupid: nu despre asta e vorba aici. Ci despre faptul că singurul reper care rămâne pe piaţa muncii este salariul minim pe economie – un mizilic valabil pentru toate profesiile. Şi că o atare dereglementare îl aruncă pe angajat nu în „libertatea pieţei muncii”, ci în abuzurile la care angajatorul poate recurge invocând condiţiile pieţei şi distorsionând, în interesul propriu, această piaţă.
Un exemplu: au picat „imobiliarele”, a căzut piaţa construcţiilor, inclusiv piaţa aferentă a muncii – muncitorii calificaţi din această branşă au fost puşi pe liber şi au invadat piaţa. Fără ceva care să ţină locul contractului colectiv de muncă, nu-i aşa că ne putem trezi ca un zidar bun, care lucrează 10 ore în frig sau caniculă, să nu poată negocia mai mult decât (nu-i aşa că vă amintiţi?) „femeia de serviciu de la Renel”?
Există, desigur şi soluţii, chiar mai multe, şi una dintre ele ar fi metoda nemţească de a reglementa şi piaţa, de a proteja şi salariatul şi, mai ales, de a proteja şi viitorul unei meserii. Ea constă în fixarea unui salariu minim pe profesie. Dincolo de el se poate negocia – de la Ţăndărei la Bucureşti, abia de acolo începe libertatea de negociere individuală (varianta germană prevede salariul minim orar pe profesie).
Dar cine să caute şi să susţină soluţii concrete? Ministrul Botiş, care a a început negocierile pe Codul Muncii ameninţând din capul locului că, dacă sindicatele nu acceptă varianta guvernului nu-i nici o problemă, există varianta asumării răspunderii pe lege? Atâta l-a dus mintea, n-are nici viziune şi nici nelinişti – pentru asumarea răspunderii nici n-are nevoie de așa ceva.
Sau „opoziţia”? Pentru un partid de stânga, Codul Muncii putea fi mană cerească. Un ciopor de specialiști în piața muncii (admițând că la stânga s-ar găsi așa ceva), puteau face praf, cu argumente, propunerile guvernului și să pună în loc zeci de soluții – seara, la ore de maximă audiență pe televiziunile mai mult decât prietene. Dar Victor Ponta n-a știut să facă altceva decât să înjure insistent, general şi pe deasupra PDL şi pe Emil Boc, şi să bată palma – ca de atâtea alte inutile dăţi – cu nişte sindicate de care oricum nu mai ascultă nimeni. Despre Voiculescu sau Antonescu ce să mai vorbim?
De altfel, să observăm că în realitate, nici un partid n-a privit cu seriozitate o lege în genul celor care schimbă (dezvoltă sau deformează) o ţară înainte ca cineva să-şi dea seamă încotro se îndreaptă lucrurile. Nimănui nu-i pasă de-adevăratelea de Codul Muncii, de câştigat de pe urma lui au în primul rând politicienii.
Pe Emil Boc nu-l interesează decât să bifeze această modificare a Codului, presat de FMI şi BM, după care va lăsa (aşa cum se întâmplă de 20 de ani) consecinţele pe umerii unui alt ministru sau premier – cine şi cum a plătit vreodată în România pentru legile făcute pe genunchi, decât contribuablii?
Ponta şi Antonescu nu dau semne să fi înţeles din Cod altceva decât că e o bună ocazie să facă scandal, să mai bage o moţiune la asumarea răspunderii, şi să le promită sindicatelor lucruri pe care oricum ne le vor respecta niciodată.
Iar Codul merge înainte, voios: doamna Andreea Vass, consiliera premierului, spune că PDL nu se va împiedica de atâta lucru, că există instrumentul asumării răpunderii, iar guvernul PDL, tam-tararam, aşa şi pe dincolo, c-o fi şi-o păţi…
Nu vă bucuraţi, doamnă – nu-i nici o cinste pentru un partid să-şi treacă, lege după lege, prin edicte de genul ăsta.
Urmărește-ne pe Google News
23 de răspunsuri
Bun articol, este nevoie de echilibru si de o decizie sanatoasa in ceea ce priveste viitorul relatiilor de munca.
de unde echilibru si sanatate – unii sunt prea grabiti și fara idei, ceilalti is fara idei si vor sa profite politic.
o sa vedem consecintele peste 2-3 ani.
Sper sa ne dea Domnul minte tuturor, putere, opozitie, sindicate, romani.
Ziua buna,
Pai daca cei amintiti mai sus nu sunt capabili sa aseze piata munci astfel incat abuzurile sa fie (aproape) inexistente sa vina altii (in politica). Au uitat de secolul XIX onor cei de dreapta si de natura umana?
Salariul minim orar pe profesie mi se pare o idee foarte buna. Adica … roata a fost deja inventata.
eu cred ca acest cod al muncii este minimalizat in consecintele sale – iar acest lucru se va vedea in cativa ani.
toata lumea conteaza pe „legile pietei muncii„, reglajele dintre cere si oferta, interesul patronilor de-a avea angajati buni, adica platiti adecvat. atat ca noi avem o mare problema cu patronul roman, cu mentalitatea lui de-a construi o afacere, de-a face bani, de-a conserva competenta profesionala, adica oameni. sa mai spun ca sunt destui care parca de aia angajeaza oameni ca sa aiba ei pe cine-si varsa naduful si complexele acumulate in sangele stramosesc de la miorita incoace? e drept, nu putem generaliza – dar exceptiile confirma regula, cine nu crede sa iasa din bucuresti, ca țara incepe dincolo de chitila.
si mai e ceva – despre care voi scrie probabil maine: exista o responsabilitate pe care ar trebui sa o poarte fiecare guvern in ce priveste distorsiunile pe care le produce in societate masurile lui. ca sa aveti idee, uita-tiva ce spune aici omul asta: https://cursdeguvernare.ro/costel-galca-specialist-in-dreptul-muncii-%E2%80%9Dlegile-s-au-facut-sub-presiunea-timpului-%C8%99i-a-intereselor-electorale%E2%80%9D.html
Domnule Grosu, sunteti optimist.
Urmarile POLITICE ale acestei legi vor fi serioase si durabile. Prin dispozitiile acestei legi, ultima categorie numeroasa de electorat care ar fi putut vota dreapta PDL – salariatii din sectorul privat, despre care se spunea ca sunt „slabii” care duc in spate „grasii” – este servita cu un dus rece ca gheata. Daca ne cunoastem bine firea alor nostri = romanashilor-patroni – vreo 125.000 cu toti – si a managerilor-vatafi, vom vedea in urmatoarele 9 luni repetate si agresive tentative de a pune cu botu’ pe labe pe angajatii care mai cer si ei ceva: concediu vara, o prima de rezultat, mai putine ore suplimentare,etc.
Domnule Grosu, prin efectul acestei legi Opozita nu mai trebuie sa munceasca, trebuie doar sa pazeasca mai bine procesul electoral. PDL si orice alt urmas al acestuia vor mai vedea Palatul Parlamentului doar la televizor. Pentru o generatie.
O fi bine, o fi rau? Se poate extrage si un bine de aici.
urmarile politice ma intereseaza mai putin – nu sunt nici pazitorul si nici pr-istul pdl, si nici adeptul populismelor pe care le aud zilnic din gura domnilor ponta și antonescu.
sunt optimist pentru ca exista puncte (multe) intepenite din piata muncii, pe care acest cod le pune in miscare.
da, cred ca exista, pe nesfarsitele pasuni ale economiei romanesti, pe langa patroni, și insi pe care-i numiți vataf: fac parte din piata, uneori prospera, sunt de neignorat, nu sunt deloc putini. dar mai cred ca un om de care o firma are nevoie va supravietui profesional. teama mea este – ca si in alte zeci de cazuri – ca vor aparea consecinte din superficialitatea cu care a fost tratata o lege cu un asemenea impact. nu am nicio experienta buna in privinta asta.
Articolul dvs. este interesant si bine scris, dar nu mi se pare convingator.
Exemplul dvs. cu „piaţa construcţiilor” este nerealist, in opinia mea. In primul rand, pentru ca sunt foarte multe firme de constructii, situatia e departe de monopol. In al doilea rand, zidarii buni sunt rara avis.
E implauzibil ca o firma in competitie reala pe piata muncii sa plateasca un salariu de mizerie unui lucrator competent. Chiar am un prieten care e sef de santier la o lucrare scumpa, si mi-a povestit lucruri de groaza, in materie de calitatea lucratorilor si mai ales convingerile lor in materie de etica, ca sa zic asa. Un muncitor capabil si onest ar fi detectat cu usurinta si platit pe masura, ca nu cumva sa plece la concurenta, in conditiile in care un muncitor prost sau hot produce pagube materiale si timp considerabile.
Cred ca atitudinea unei mari parti a romanilor cu privire la munca este atat de deficitara incat un cod cat mai liberal al muncii ar fi binevenit, pentru ca ar avea ceva sanse sa seteze un oarecare sistem natural de valori, in care cei onesti, muncitori si cu „common sense” sa o duca bine, iar ceilalti sa o duca prost.
In permanenta vad solutii cu iz socialist pentru protejarea angajatilor de abuzul angajatorilor, dar nu prea vad abuzul.
aveti dreptate punct cu punct; dar, așa cum îi șade bine dreptății 🙂 ea se lasa amendată în anume conjuncturi:
– putine firme sunt în competitie reală. putine sunt firmele procupate sa faca treaba bine – nu mai vorbesc de firmele care executa comenzi pentru stat.
– e perfect adevarata situatia cu lucratorii de care vbeste prietenul dvs, aflat în cautare de buni profesioniști: am trecut eu insumi prin așa ceva. dar: 1. nu toti patronii ii pretiuesc – iar dintre cei care chiar stiu sa-i aprecieze nu toti ii si pot plati (din comenzi) astfel incat sa-i pastreze. 2. exista conjuncturi in care crizele de tot felul produc aglomerație pe piața muncii – de aia am si dat exemoplul din constructii 3. cei buni au plecat afară, nu au stat ei sa fie platiti prost si jumatate la negru. pentru că majoritatea firmelor așa fac.
– da, atitudinea fața de munca e deficitara – tocmai de aia cred ca e nevoie de un cod al muncii științific (da, fără nici un fel de ghilimele), care sa nu inlocuiasca cliseele stangiste care au stat la baza actualului cod, cu cele liberale. am dat in text exemplul modelului german: daca nu de altceva, macar pentru ca acest model a fost probat de un popor care chiar stie ce-i munca, și tot ar trebui sa-l privim puțin mai atenți.
– soluții cu iz socialist: ei, da: si credeti ca ”dreapta” noastră e mai puțin socialistă? mie imi vine greu să cred, tocmai fiindcă aveți dreptate: macar de-ar fi ”socialism” – ar exista undeva coerența și metodă. în realitate, e efectulul gandirii politicianiste, în care toată lumea gândește nu profesional, ci în permanență electoral. de această dată, există ”comandamenmte” clare în negocierile cu FMI și BM de-a reașeza codul muncii; și teama mea tocmai de aici vine: un prost nou cod va compromite un cod așezat pe alte principii.
@Cristian Grosu
Patronii care nu isi apreciaza lucratorii buni au afaceri mai putin eficiente, in ansamblu. Astfel de afaceri sunt in mod normal eliminate de pe piata. Situatia o vad bine in IT, unde competitia pentru angajati este destul de intensa, iar firmele care nu-si apreciaza angajatii si vor sa-i plateasca prost au mari dificultati in a face angajari.
Iar pe cei care nu isi pot permite sa-i plateasca (din comenzi) in asa fel in cat sa-i pastreze nu-i veti salva impunand salarii minime pe profesie pe care oricum nu si le permit.
In particular, nu cred ca vom avea zidari de calitate germana daca aplicam salarii minime pe meserii dupa un cod al muncii german mai mult decat Loganul ar ajunge la calitatea si performantele unui BMW pur si simplu echivaland pretul.
Ci din contra, daca aplicam un cod al muncii foarte liberal, ca asa au ajuns germanii unde sunt: au muncit mult, protectia sociala a venit dupa. La noi e invers.
Conjuncturile care produc aglomeratie pe piata muncii nu cred ca pot fi rezolvate prin marirea salariului minim, sau stabilirea unor salarii minime pe meserii. Daca vreti mai putina aglomeratie pe piata muncii, taxati mai putin munca si taiati din birocratia pe care trebuie sa o traverseze firmele, ca sa faca angajari. Investiti in invatamant (nu numai bani, ci si atentie, si management de calitate, si criterii de performanta cat mai dure), ca sa obtineti oameni mai educati si mai flexibili, care se pot reorienta.
Defapt in situatia Romaniei – in care putini oameni muncesc, si muncesc prost, ca la productivitate nu suntem campioni – nu vad ce se rezolva prin contracte colective de munca si salarii minime.
Ce face contractul colectiv de munca este, in esenta, sa decupleze productivitatea de salariu. Adica angajatul stie ca nu trebuie sa se streseze pentru ca are contract colectiv care-i garanteaza venitul si eventual si job-ul. Iar contractul colectiv e aparat de sindicat, deci „immutable”. Un salariu minim marit ar avea un efect similar, ar garanta un venit, fara criterii.
Logic vorbind, acest gen de masuri duce la scaderea productivitatii, cu toate consecintele de rigoare.
Nu vreau sa apar aici noul cod al guvernului – personal mi se pare in continuare prost, deschide noi porti pentru abuzul administratiei impotriva firmelor, gen amendarea pentru ca nu tii evidenta orelor lucrate (nu platesc la ora, ziua de lucru e nominal de ~8 ore, dar angajatii sunt liberi sa vina si sa plece cand doresc atata vreme cat isi fac treaba, ce evidenta sa tin?).
Dar nu inteleg solutiile dvs. Pe de o parte vorbiti de masuri „stiintifice” (suna bine), pe de alta parte o tot dati cu salarii minime.
For de record – n-am platit niciodata pe cineva cu salariul minim. Nici macar femeia de serviciu, lua mult peste, ca sa faca treaba buna.
oare, așa cum exista o doza de ”românism” in atitudinea fata de muncă a angajatului de aici (de care vorbeati in postul anterior), nu exista și una in atitudinea fata de afacere și relatie cu angajatii a patronului? raspunsul la aceasta intrebare e esential.
salariul minim pe meserie nu e oferit atat salariatului, cat meseriei. acum nu se vede, dar pana se regleaza piata muncii, multi vor dispretui meseriile prost platite in aceasta perioada de reglaj – si sa mai vorbim că intre scoală si piata muncii chiar nu e nici o legatura? tot la minimum-ul pe meserie: cum poate cineva crede că un medic cu 6 ani de facultate, rezidentiat, specializare și primariat sta pe un salariu 400 de euro?
codul muncii trebuie sa fie foarte liberal, dar nu haotic, nu facut de niste oameni care nu-l inteleg, de niste insi care nu si-l asuma: e plina romania de legi strambe, pentru care platim miliarde de euro despagubiri pentru cei pe care justitia i-a scos victime ale manierei in care se dau legile; nu-i o figură de stil, tocmai platim bani foarte concreți.
contractul colectiv de munca e o prostie, mi-am scris opinia de ce; in plus, a avantajat pana acum doar sindicatele, si a creat uriase mase de manevra in jurul vreunei portavoce.
eu nu ofer solutii ca nu am competenta – ma uit la solutiile altora si ridic niste probleme. iar acest salariu minim pe profesie nu aboleste posibilitatea de-a lucra stiintific (ca de aia avem sociologi, experti si tot felul de analisti si prezicatori in piata de mmuncă).
* si nici sa nu platiti; dar vorbiti de parca nu ati face nici o deosebire între diversele tipologii de patroni:)
atat timp cat avem politicieni cu mentalitate de stanga, mimand dreapta vom avea mereu legi strambe
de stânga? dumneavoastra vedeti aici o ideologie coerenta? poate doar la nivel declarativ. aici, domnule, sunt diverse nuanțe de populism.
@Cristian Grosu
Binențeles că există si o doză de „românism” în atitudinea față de afacere si relația cu angajații. În anumite cazuri, nu toate. Deși experiența mea de business în România mi-a lăsat un gust amar, nu a fost din cauza altor firme private românești, care, în viziunea mea ne-reprezentativă statistic dar, vă asigur, onestă, sunt absolut comparabile (ca prestație și viziune de business) cu cele din vest.
Dar nu văd de ce, așa cum am spus mai sus, nu lăsați piața să normalizeze această relație. Normalizarea prin liberalizare este valabilă și pentru angajați, și pentru angajatori.
Nu știu de ce statul e văzut ca o soluție aici, când de obicei statul este problema.
Îmi este imposibil să văd la ce ar ajuta un salariu minim pe meserii. Noul dvs. exemplu – medicii – este concludent. Personal sunt absolut de acord ca medicii să fie bine plătiți. Dar aici problema e de câți bani dispune plătitorul. Dacă plătitorul (statul) e falit de facto, și se împrumută ca să susțină până și compensația actuală, cu ce ajută legiferarea unui salariu pe meserie mai mare? Să mărească deficitul?
Nu înțeleg nota de subsol, ce să nu plătesc? Eu sigur că fac deosebire între diversele tipologii de patron. Ce nu văd – și nu mă lămuriți deloc – sunt abuzurile care trebuie reglementate. Văd mai degrabă o mulțime de oameni care strigă „lupul” și vor pre-reglementarea prin lege a unor abuzuri viitoare presupuse.
Personal cred, și am spus asta destul de explicit, că o piață liberă este capabilă de mult mai multă performanță economică și prin urmare bunăstare socială. Prin piață liberă înțeleg una în care statul are o minimă implicare, atât economică (inclusiv contractele măsluite, cvasi-regula), cât și legislativă. Ce trebuie statul să facă este justiție rapidă și corectă (inclusiv pe protecția consumatorului), birocrație minimă și taxare redusă. Pe ăstea nu le-am încercat, că e greu. E mult mai facil să legiferăm protecție socială, care clar nu merge fără bani și nici nu generează bani.
am uitat: nu sunt salariatul nimănui
invers:
– nota de subsol se referea la faptul ca nu v-ati plătit niciodata angajatii cu salariul minim – de aia am zis nici sa nu platiti (salariul minim a fost, banuiesc, totusi, un reper)
– da, piata libera. atat ca aceasta piata libera inseamna nu doar amestecul minimal al statului (si eu cred in acest ”minimal”), ci si un mic ansamblu de mentalitati si cutume care se reglementeaza foarte lent, iar un guvern cu viziune si care stie sa priveasca in jur poate găsi solutii care au functionat la altii.
– spuneti de abuzuri, pe care nu le vedeti. sa stiti ca nici macar de la bucuresti nu se vad. dar apropo de ele: in germania, la arbeitsgericht se rezolva intr-o săptămână litigiul dintre un patron si anjajat. in romania un proces din asta dureaza doi ani, uneori si mai mult. iar asta chiar inseamna ceva atnci cand stau fata in fata unul mai slab si altul mai puternic – si asta plecand de la prezumtia ca amandoi sunt de buna credinta.
– cu medicii: da, depinde cati bani are platitorul. e o abordare statica, pe care ne-o permitem noi. cei care guverneaza trebuie sa caute solutii si modele – altfel, cand platotorul o sa faca rost de bani n-o sa mai aiba pe cine plati. si deja nu mai prea are. or, ne-om trage noi de la râm, dar tot în concurență cu râmlenii rămânem atunci când vine vorba de forța de muncă calificată
– piata normalizeaza intr-un timp rezonabil acolo unde celelalte institutii sunt functionale. stiu ce spun. si vorbesc din perspectiva celui care – cum va scriam ceva mai sus, am avut tot felul de experiente cu meșteri, meseriasi, calificati si profesionisti de toata mâna.
– si apoi: tocmai pe mine m-ati găsit că nu las piața să normalizeze aceasta relație? 🙂
@Cristian Grosu
Salariul minim nu a fost niciun reper. Personal nu mă interesează un model de afacere în care, ca să supraviețuiesc, e nevoie să plătesc salariul minim. Reperele au fost întotdeauna (1) piața muncii și (2) pretențiile angajatului. De la un angajat plătit cât mai aproape de pretențiile sale (în unele cazuri, peste) poți să ai la rândul tău pretenții.
Dacă în Germania conflictele de muncă se judecă repede, iar în România lent, atunci soluția e reforma justiției, nu salariul minim.
Abordarea nu e „statică”, e singura realistă. Eu nu susțin ca veniturile medicilor să fie de mizerie (dincolo de exemplul dvs. extrem, ele în genere nici nu sunt). Dar ele nu pot decât să fie corelate cu puterea financiară a societății. Asta e valabil pentru toți angajații la stat. Dacă societatea poate mai mult, să plătească mai mult. Dacă societatea se împrumută cu 1 miliard dolari pe lună ca să nu intre în default la pensii și salarii, cert nu poate. Orice altceva, așa cum vedem în magistratură, e o anomalie, o cheltuială nesustenabilă de regulă impusă printr-un abuz.
Departe de mine să vă acuz pe dvs. că lăsați sau nu piața să normalizeze ceva. Ați scris un articol, mi-am permis să comentez 🙂
Nu m-ați convins că singura măsură pe care o propuneți, și anume salariul minim pe meserii, este o măsură care ar rezolva ceva. Îmi pare rău, nu produceți niciun argument. Ați postulat faptul că dereglementarea pune angajații la cheremul abuzurilor patronilor, care distorsionează piața în interesul propriu (?), ați oferit exemplul ușor de combătut al zidarului profesionist plătit prost, după care ați venit cu soluția salariului minim pe meserii.
Ca să fac un rezumat: o problemă presupusă (posibil fictivă), un exemplu nerealist, o soluție care rezolvă exemplul nerealist dar deschide un nou front de probleme.
Hai să stabilim salariu minim pe meserii. La doctori, e clar că nu avem de unde să plătim mai mult. Defapt, la doctori realitatea e că salariul mic de la început e compensat de veniturile (mari) viitoare. Am văzut o grămadă de doctori bogați. Cunosc și un doctor „sărac”, la Municipal, fără contract cu un cabinet particular, cum au mulți, care are MacBook nou și își făce toate vacanțele în străinătate.
În fine, să revenim la zidari. Ce facem cu zidarii incompetenți (posibil marea majoritate) care ar beneficia de un salariu artificial mărit? Vor deveni competenți peste noapte? Sau soluția dvs. pur și simplu mută niște bani dintr-o parte în alta, și eventual mai bagă niște firme în faliment, sau le face să angajeze mai puțini zidari? Ce câștigăm din asta?
1. cu zidarii incompetenmti: ii dai afara, noul cod iti simplifica aceasta procedura.
2. la doctori: daca nu are copntract cu un cabinet particular, ”săracul” e o anomalie a sistemului. tot sistemul e plin de atare anomalii, alaturi de alte anomalii. iar o atare ”anomalie” nu se deosebeste cu nimic de vamesii aia arestati saptamanile trecut: doar ca meseria are un grad mai mic de spectaculozitate. aseta-s fenomenele reale.
– nu e o problemă presupusă. chiar in zilele acestea am aflat ca un mare om de afaceri – model de … asa si pe dincolo, nu-si plateste de luni de zile angajatii, iar firmele care-i lucreaza isi iau banii la 120 de zile. oamnii nici nu cartesc: daca ar face-o ar ajunge pe drumuri, iar slujbe nu se prea gasesc, caci piata trece prin criza. nu-i dau numele, ca inca nu am pus mana pe hârtii. daca angajatii aia l-ar da in judecata ar astepta doi ani verdictul. seigur, mai bine reformam sistemul. pana il reformam, ala trebuie sa-si hraneasca familia in chiar seara asta. plecam de pa, premiza ca nu sunt toti idioti, lenesi și incompetenti.
– da, piata poate fi distorsionata de catre cei care au o idee distorsionata despre afacere, relatia cu patronul relatioa cu angajatul relatia cu clientii, cu orice. da, exista tepe neplatite, exista tunuri dupa care tunarii apar senini la televizor, exista ilegalitați pentru care infractorii sunt luati nu atunci cand le comit, ci atunci cand ”da bine” o arestare. ideea e sa găsesti un catalizator fezabil pentru asa ceva, ca sa nu o mai iei de la capat, de acum 100 de ani.
– eu nu am tinut neaparat sa va conving – am formulat o idee, am adus niste argiumente, din care lipseste, e drept, unul esential: poate ca dvs puteti privi toate acestea ca la televizor – eventual aveti suficiente elemente incat sa fie totul hd: aveti insa avantajul că nu ”simtiti mirosul” :-).
– sunt un om optimist – chiar foarte optimist
– si nu sunt angajatul nimanui
@Cristian Grosu
Cu toată bunăvoința, vă spun că problemele pe care le listați dvs. sunt rezolvabile prin justiție, nu salarii minime.
Un angajator care nu plătește salarii cu lunile nu ar plăti nici salariile minime pe care le vreți dvs. E evident.
Nu e vorba că eu nu accept „soluția” dvs. ca un soi de bandaj pe care-l aplicăm până rezolvăm problema adevărată. Ci că nu funcționează nici măcar ca bandaj.
Genul acesta de „soluții”, și anume supra-reglementarea, nu lovește în cei care nu dădeau doi bani pe contractele de muncă din principiu. Lovește în cei onești, pentru care ați mai inventat un inel de circ prin care trebuie să sară, sau mutați unul existent ceva mai sus. Sau aplicați benzină și dați foc, ca să fie show-ul pentru masele populare mai excitant.
În primul rând, supra-reglementarea – și salariul minim (pe meserii sau nu) în particular, arde angajatorul cinstit. Cu cât îl forțați să scoată mai mulți bani, cu atât va deveni mai necompetitiv economic față de angajatorul din exemplul dvs., pe care astfel de măsuri oricum nu-l afectează, dacă ori plătește la negru, ori nu plătește deloc.
Aici soluția evidentă este funcționarea justiției.
În al doilea rând, salariile minime au un obicei tare prost. Odată inventate, ele cresc. Indiferent de condițiile economice. Mai ales că politicienii sunt populiști, iar o mare parte din ei sunt de facto reprezentanți sau apărători ai mediului sindical. Asta e valabil în toate țările europene.
Așa că salariile minime cresc, și generează inflație, care afectează pe toată lumea in mod negativ. În plus, slăbesc competitivitatea economică generală, pentru că firmele românești (vorbesc de cele oneste) trebuie să concureze pe piața liberă (admitem că firmele oneste nu au contracte de stat) și mai ales cea internațională, unde intră în competiție pe cost. Cost pe care salariul minim îl mărește.
Mai citez odată: „Taxarea muncii reprezintă 72% din totalul impozitelor plătite de o firmă medie, obligând-o la un efort administrativ excesiv, care plasează România pe ultimul loc în UE, potrivit Băncii Mondiale.”
Numai acest lucru ar trebui să ne facă evident faptul că mărirea salariului minim este un lucru de care nu avem nevoie.
– da, suprareglementarea e o problema peste tot – dar nu ar fi in nici un caz vorba de ea aici. de altfel, nu cred ca exista tara in care oamenii independenti de stat sa nu se planga de suprareglementare – a stabili o grila minimala de salariu nu ar fi suorareglementare. am dat exemplul germaniei – nu e, totusi, printre sistemele cele mai ineficace (desi, da, nemţii s-ar putea plange uneori de supraregklementare).
tot aici: suprareglementarea nu loveste in cei onesti, ci loveste, de-a valma, in toata lumea.
– solutia este functionarea justitiei. am mai stabilit: fireste ca asa e. dar pana functioneaya justitia ce se face omul viu, traind intr-o situatie concretă? dvs aveti perfecta dreptate, dar e o dreptate de manual: e valabila acolo unde institutiile societatii s-au dezvoltat in paralel, sustinandu-se natural, reglandu-se reciproc şi justificandu-si una alteia utilitatea, fără defazaje şi fără asimetrii: ci ca produse ale unor mentalitati acumulate in timp si in experienta sociala. nu stiu daca e cazul aici. desi: da, aceleaşi principii trebuie sa functioneze si aici si acolo – dar sunt la fel de convins că nu din cauza ca totul funcţioneaza bine aici ati ales sa lucrati in alta ţara.
+ da, ok observatia despre prostul obicei al salariilor minime de-a creste sub presiunile populiste.
– da, taxarea muncii e 72% – problema cu salariul minim ridicata acolo pornea de la alta premisa: oamenii oricum primesc mai multi bani, e o ipocrizie geeralizata sa ne prefacem ca nu e asa, aducem banii la suprafata – nici macar nu sunt multi, salvam mai degraba un principiu. cat despre taxarea aia, care ne pune pe ultimul loc in ue: ea s+a facut, sub toater guvernele, exact cum se face acum noul cod al muncii: pe genunchi, in pripa, sub presiunea cuiva, ca sa bifam ceva, sa multumim pe careva. mie mi+ar placea foarte ca perspectiva oferita de dvs sa fie feyabila: teama mea e ca realitatea o sa ne contraică pe amandoi, si romania o sa fie si peste doi+trei ani tot posesoarea vreunui loc 1 – evident, la „asa nu”.
@Cristian Grosu
„Omul viu” din exemplul dvs., care nu și-a luat banii pentru că nu-l plătește angajatorul, nu va beneficia în niciun fel din urma soluției dvs. În absolut niciun fel.
Am trecut prin chestia asta (s-a întâmplat să nu iau banii pentru aproximativ două luni de muncă). Am dat în judecată firma respectivă, am câștigat (1 an jumătate mai târziu, în Vest), și tot nu mi-am recuperat banii, era o firmă mică iar patronul a preferat să o închidă și să-și facă alta, în loc să plătească.
Soluția dvs. nu m-ar fi ajutat cu nimic. Chiar dacă salariul minim pe meseria mea era N euro, respectivul tot nu plătea. Dreptatea mea „de manual” e situația seacă. Dreptatea dvs. pe care îmi permit să o numesc „fuzzy” este o frecție la piciorul de lemn, care n-ajută pe nimeni. E pur și simplu vechea haiducie fiscală pe care o tot încercăm și nu duce la nimic.
În fine, cred că am trecut de momentul în care mai putem argumenta rezonabil, eu mă opresc aici.
nu, n-a trecut. aici oricand se va putea argumenta rezonabil. au existat in aceasta discutie puncte in care vobeam despre situatii diferite – vad asta din exemplu dvs de acum (experienta personala). va astept oricând.