Cum vrea România să treacă la economia circulară fără reciclare

De la începutul acestui an, la ghena blocului în care stau au apărut trei saci. Unul negru, altul albastru şi, ultimul, galben. Pentru recipiente sau deşeuri de plastic, sticlă sau aluminiu şi hârtie sau carton. Dincolo de inedit şi comentariile pe tema adaptării penibil de anevoioase la o cerinţă destul de simplă, în calitate de cetăţeni ai Europei civilizate, va trebui să gestionăm la nivel individual un concept abstract, economia circulară.

Pe înţeles, economia circulară presupune să ne desfăşurăm activităţile cu minimum de deşeuri şi maximum de reciclare. În care produsele sunt concepute încă din faza de proiectare pentru a fi reutilizate sau revalorificate total sau parţial sub diverse forme, pentru a limita consumurile de materiale, energie şi costurile de mediu.

Pornită la momentul integrării în UE de la un catastrofal procentaj de 0,4% în ceea ce priveşte rata de reciclare a gunoiului menajer din oraşe, România a urcat până la 13,3% dar valoarea consemnată recent de Eurostat rămâne cu mult în urma rezultatelor obţinute de ţările vecine sau alte colege de bloc estic, nemaivorbind de situaţia din Occident, unde Germania atinge un nivel de 66,1%.

Adevărul este că, după ce am renunţat la un sistem de reciclare destul de bine pus la punct pentru vremea lui, implementat în perioada socialistă, nu am pus nimic în loc şi am ajuns în cea mai proastă situaţie din UE ( cu excepţia micului stat Malta, unde situaţia s-a deteriorat de la 13,4% în 2007 la doar 7,1% în 2016, dar acolo turismul de masă îşi arată efectele).

Dacă în alte domenii putem invoca decalajul tehnologic sau de productivitate, în materie de reciclare, unde avem de recuperat un decalaj imens faţă de media UE, nu prea avem scuze. Mai ales că, pentru valori de reciclare modice din perspectivă europeană, avem nevoie mai degrabă de educaţie şi de conformare la cerinţe simple decât de mari investiţii.

Paradoxal, dacă se face raportarea la PIB şi la situaţia din alte ţări, aceste investiţii par a fi fost deja făcute într-un ritm destul de bun dar punctul foarte jos de plecare şi întârzierile cronice în aplicarea unor măsuri de mediu presante ( de la realizarea de gropi ecologice şi până la calitatea aerului, unde suntem la un pas de infringement) au condus la plasarea noastră la coada Europei.

Ponderea industriei de reciclare în PIB este de 0,71% din PIB (datele Eurostat sunt pentru 2015), sub media de 1% din UE 28 ( valabilă pentru 2014) dar valoare similară cu cele din Belgia (0,69% din PIB), Ungaria (0,77% din PIB) sau Portugalia (0,75% din PIB), deşi departe de Bulgaria ( 1,15% din PIB), care, tocmai pentru că are un PIB redus şi trebuie să recupereze rapid a decis să facă un efort special în acest domeniu.

Pentru referinţă, menţionăm că noi am avut intenţii ceva mai serioase în 2008, când am ajuns la 1% din PIB, am coborât undeva la 0,8% din PIB în perioada de criză 2010 – 2011 şi ne-am stabilizat apoi pe palierul de 0,7% din PIB plus/minus câteva sutimi, în pofida poziţiei slabe pe care ne situăm.

Revenind, însă, la nivelul simplu al colectării deşeurilor, fie şi cele de la ghena blocului, măcar acolo am putea să performăm ceva mai bine. Sacii nu costă mult, problema este, la fel ca în multe privinţe ale vieţii noastre, ce facem atunci când nu ne vede nimeni şi cum educăm măcar generaţia tânără, pentru a face un salt către civilizaţie.

Contrar aparenţelor simpliste, reciclarea nu este un moft ci un comportament cu implicaţii în miliarde de euro pe termen lung. De la costurile cu alte materii prime şi materiale, trecând pe la necesitatea de a găsi tot mai multe gropi de gunoi şi până la calitatea vieţii (inclusiv cu costuri în sănătate), urmare a poluării în creştere.