Te lepezi de Satana? Mǎ lepǎd de Satana!

Vine un moment în viața fiecǎrei persoane, oricît de deprimant de serioasǎ și de consecventǎ ar fi aceasta, în care simte nevoia de incongruențǎ. De ieșire din tipic, din fǎgaș, din normalitatea aia de zi cu zi și ceas cu ceas.

Și atunci persoana respectivǎ, la întîmplare, sǎ zicem un aseist respectabil cu capul plin de bugete și de conturi care trebuie musai sǎ se pupe unele cu altele, se transformǎ brusc. Îl vezi mergînd pe stradǎ, prin Piața Romanǎ, de exemplu, cu pas mǎsurat și cu capul plecat în pǎmînt, cugetînd la cele cifre, și totuși dintr-o datǎ se oprește, lovit de inevitabilitate, zvîrle brațele în sus, într-o beatitudine bleagǎ, lǎcrǎmoasǎ. Gata! A gǎsit salvarea, iluminarea, pacea. E alt om, incongruența l-a nǎpǎdit și se simte bine, deși n-ar trebui. Sǎ-l vedeți acum cum se apucǎ sǎ joace perinița în mijlocul Pieței Romane, printre mașinile care dau iureș în trafic.

Așa îmi place sǎ mi vǎ închipui și pe voi, dragi cititori și locuitori ai acestei țǎrrișoare, Rrepublica Isterricǎ Rromânia, stînd seara în fața sticlei de spǎlat creiere, în fața tembelizorului, a ecranului de distribuit incontinențǎ verbalǎ. Stați domniile voastre acolo, vǎ uitați la lucruri normale, la topoare în cap și la talk showuri sclipitoare prin inteligențǎ și substanțǎ, ce mai, chestii absolut fundamentale, țîțe, lacrimi, șerpi, Bǎsescu, Dana Grecu, catastrofe și reality show, fețe încruntate și Viorel Lis, Sexy Brǎileanca și accidente de circulație cu mortǎciuni strivite între table, senzațiioonaal!, FC Vaslui și telenovele coreene.

Vǎ uitați și în timpul ǎsta ronțǎiți mecanic la castronul de chipsuri sau, dacǎ sînteți mai proletari, de floricele fǎcute în casǎ, la ceaun. Ochii vǎ sînt ațintiți, presque beliți, mintea vǎ este acaparatǎ și plinǎ de informație absolut esențialǎ. Nimic altceva nu mai este de fǎcut prin casǎ, prin viața voastrǎ, cu familia, cu copiii, cu prietenii, cele mai importante lucruri din Universul ǎsta sînt acolo, drept în fața dumneavoastrǎ, trebuie sǎ ascultați ce spune, pardon, ce scrîșnește indignatǎ Dana Grecu.

Și vǎ uitați domniile voastre la sticla cea acaparatoare și ronțǎiți la chestii sǎnǎtoase, pline de vitamine, și ochii vǎ sclipesc gri metalic și apocaliptic și gol și, privind la Gigi Becali cum face declarația zilei – altǎ zi, altǎ declarație, mereu alta, mereu cea mai foarte esențialǎ, nu se poate dacǎ nu ascultați ce zice Jiji cu glas de bubuit de tunet, dintr-o datǎ vǎ lovește iluminarea cea violentǎ și trupul vǎ este cuprins de un spasm, ca la emisiunile alea distractiv-educative cu pastori teleevanghelici, rǎsturnați castronul cu floricele fǎcute în casǎ la ceaun, zvîrliți mîinile în sus, spre tavanul pǎtat de inundația vecinului de deasupra, vǎ apucǎ un tremur, un zgudurici, așa, ca și cum ați fi bǎgat deștele la doi douǎzeci, un firișor de spumǎ vǎ apare în colțul gurii (nu vǎ speriați, e de la floricele, ați pus prea multǎ unturǎ în ceaun) și cu vocea schimbatǎ, împrumutînd timbrul de bariton al celui de pe ecran și mișcǎrile sale ample, ciobǎnesco-actoricești, mare strigare dați, precum nașul în fața altarului, cînd ține copilul în brațe: Mǎ lepǎd de Satana!

Ce s-a întîmplat? Simplu. Uitîndu-vǎ la Jiji, în mintea dumneavoastrǎ s-au fǎcut niște asociații de-astea spontane de fac deliciul și subtanța profesionalǎ a psihologilor și psihoterapeuților și altor psihopupu și atunci în spatele urechii interne, în lobul temporal, s-a produs declicul, cantitatea s-a transubstanțiat și s-a transformat în calitate, dupǎ cum știe orice marxist fǎcut la cursul scurt, o voce șoptitǎ s-a întrupat și v-a susurat direct în creier: Te lepezi de Satana? Și atunci dumneavoastrǎ n-ați avut ce face și a trebuit sǎ rǎspundeți și mare glas ați dat: Mǎ lepǎd de Satana! Sigur cǎ mǎ lepǎd de ea! Femeie! Muiere! Unde naiba ai pus telecomanda aia, sǎ mǎ lepǎd de Satana?

Și nevasta atunci vǎ întinde speriatǎ și sfioasǎ telecomanda și dumneavoastrǎ, cu un gest regesc, ferm, de vînǎtor, de cǎlǎu, de fiarǎ, apǎsați pe botonul de Power și televizorul face clic, eventual face și punctul acela alb în mijlocul ecranului, dacǎ sînteți într-atît de proletari încît sǎ nu vǎ fi schimbat între timp televizorul vechi, cu tub catodic, cu o chestie de-asta nouǎ, pe leduri sau pe plasmǎ, plasma, substanța constitutivǎ a flǎcǎrilor, flǎcǎrile infernului, ale suferinței eterne și ale pedepsei pentru o viațǎ irositǎ degeaba.

Și dupǎ ce stingeți televizorul puneți telecomanda la loc pe mǎsuțǎ, lîngǎ castronul de floricele pe care nevasta îl culesese între timp de pe jos, și rotiți privirea împrejur, la bibelouri, la copii, la nevastǎ, la florile din ghiveci, la cǎrțile din bibliotecǎ pe care nu le-ați deschis niciodatǎ, și privirea vi se limpezește încet și ochii vǎ dor, rǎu vǎ dor ochii vǎ dor de lumina stelelor, și simțiți așa o ușurare în coșul pieptului și lumea vǎ este parcǎ mai frumoasǎ și mai simplǎ și mai așezatǎ și mai nevinovatǎ și parcǎ și culorile sînt altfel, trecute printr-un filtru de fotograf priceput, calde și odihnitoare. Ca un scenograf priceput, ca un demiurg pus pe șotii, cineva a schimbat brusc realitatea din jurul dumneavoastrǎ.

Și atunci vǎ ridicați de pe canapea trupul anchilozat de atîta stat în poziția aia frîntǎ și îl ciufuliți pe ǎla micul prin pǎr și îl întrebați cu glas rǎgușit, dar totuși tandru: “Gigele, tatǎ, jucǎm și noi un tabinet?”