Platanii, acești sanitari ai otrǎvii istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapeazǎ cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populeazǎ orașul. Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajǎ, dar pleznind de sǎnǎtate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental –reprezintǎ deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecǎtorilor și mașinilor și clǎdirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crǎci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clǎdiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacǎ dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sǎlbateci și despletiți și neatinși de fierǎstrǎu cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplǎ: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentǎ și capitalistǎ și prosperǎ și arogantǎ și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintǎ un marker inconfundabil al dezvoltǎrii și bunǎstǎrii și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales dupǎ blestemǎțiile celui de-al doilea rǎzboi mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastrǎ despre România, români, catastrofa cea perpetuǎ și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de pǎr în care tot trǎim?

Ei bine, are.

Platanii nu prea erau la mare stimǎ

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mǎ, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtǎtor de frunzǎ prin tîrgul ǎsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimǎ.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevǎratǎ mîndrie dendricolǎ. Avem o haitǎ micǎ de platani seniori la arenele de tenis din capǎtul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo –unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însǎ în spațiul public, pe marginea strǎzilor, pe bulevarde, oriunde în afarǎ de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbanǎ bine conturatǎ. Nu reprezintǎ un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetalǎ “Atenție, cetǎțeni! Platani! Semn cǎ nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem strǎzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevǎrat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar strǎzi care sǎ fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun cǎ nu sînt, ci cǎ sînt mai degrabǎ excepția. Și dacǎ stau sǎ mǎ gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era pare-mi-se considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai sǎ fie maxim 10 ani de zile, deși mai accentuat de vreo cinci ani, avem de-a face cu un adevǎrat desant de platani pe strǎzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înǎlțime și cu trunchiul gros cît o mînǎ de om – la fel ca cei pe care i-am cumpǎrat sǎ-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înǎlțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntǎresc sute de kilograme și care necesitǎ operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînǎ te asiguri cǎ s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipǎtescu, între Piața Romanǎ și Piața Victoriei.

Occidentul a prins rǎdǎcini în firea noastrǎ ca rădăcinile unui platan

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au nǎpǎdit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadǎ de convalescențǎ urîtǎ, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngǎ hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însǎ marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet sǎ aibǎ vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amǎrîtǎ, de 5-10 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama cǎ au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai cǎ în sfîrșit se planteazǎ și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței –acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ǎsta de copac și-i dǎ farmec.

Cred cǎ platanii ǎștia pe cale de împǎmîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintǎ o metaforǎ tare potrivitǎ pentru ceea ce se întîmplǎ cu România, cu sufletele noastre, cu starea societǎții, cu mersul lucrurilor în general. Dupǎ o perioadǎ de stagnare post-decembristǎ, românii încet-încet s-au nǎrǎvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentǎ a vesticilor, au lepǎdat încet-încet apucǎturile comuniste, și pe cele multe rele, și pe cele puține bune, și le-au îmbrǎțișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rǎdǎcini în firea noastrǎ, precum platanii au prins rǎdǎcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepǎ al acestui tîrg mare, murdar, colcǎitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunzǎ cu frunzǎ, centimetru cu centimetru, pînǎ cînd deodatǎ, dupǎ ceva ani, ne-am trezit cǎ au crescut, așijderea și schimbǎrile din firea noastrǎ, din textura vieții și mentalitǎților noastre au fost la început microscopice, șovǎielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînǎ s-a fǎcut grǎmada și acumularea cantitativǎ a dus în cele din urmǎ la saltul calitativ, cum mult le mai plǎcea sǎ spunǎ politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea rǎzboi mondial apǎsa otrǎvit asupra bulevardelor pe unde le plǎcea parizienilor sǎ flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apǎsa otrǎvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantǎ a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizatǎ de frunze, de rǎdǎcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra otrǎvitǎ istoriei comuniste și a lui Ceaușescu, Iliescu et co începe sǎ fie estompatǎ, ștearsǎ, neutralizatǎ și înlocuitǎ de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmǎ rǎdǎcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene, iar Iliescu va fi istorie. Și noi, uscați și bǎtrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbrǎ de platan decadent occidental, cu un pahar de otravǎ de cucutǎ de Laphroaig în mînǎ, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…