Costul orar al forţei de muncă crescut în trimestrul I 2018 cu 12,72% faţă de aceeaşi perioadă din 2017, potrivit datelor anunţate de INS.
Este un ritm în scădere de la cel de 14,29% consemnat în trimestrul precedent, în raport cu care majorarea a fost una relativ redusă ( doar +1,42%) dar peste pragul de 12% stabilit de cerinţele europene de stabilitate macroeconomică.
Mai mult, dacă la finele anului trecut creşterea costului cu forţa de muncă a fost aproximativ dublă în raport cu avansul PIB (deocamdată estimat la 6,9%), în primul sfert din 2018 s-a ajuns la un raport triplu pe fondul reducerii ritmului de creştere economică la doar patru procente. Decorelarea dintre cei doi indicatori ridică deja semne de întrebare.
Iar asta înainte de intrarea în vigoare a unor noi majorări de salarii în sectorul sanitar, devansate la nivelul grilei de creştere prevăzute pentru anul 2022. De unde rezultă că acest trend al costurilor cu forţa de muncă este nesustenabil, generează presiuni inflaţioniste şi reduce competitivitatea.
În structura pe ramuri de activitate, se pot observa diferenţe considerabile în materie de creşteri salariale. Vă prezentăm cu cât a crescut costul forţei de muncă pe diferitele ramuri ale economiei, clasificate potrivit normelor internaţionale (vezi tabelul).
După cum era uşor de anticipat, sectorul bugetar s-a poziţionat deja semnificativ peste media pe economie şi ocupă trei din primele patru locuri în topul creşterilor. Din motive de avans la salariului minim pe economie şi de lipsă de forţă de muncă în sector, s-au intercalat în acest top construcţiile.
Această dispunere a creşterilor de costuri în economie, cu cei plătiţi inerent din taxele şi impozitele colectate de pe urma activităţilor ”direct productive” va fi din ce în ce mai greu de susţinut, pe măsură ce colectările la bugetul public se arată că nu pot ţine pasul cu ritmul de creştere al salariilor bugetare şi al pensiilor (care, deocamdată, nu au fost încă majorate şi vor primi un spor de 10% prevăzut pentru mijlocul anului).
Reamintim că valori cu două cifre ale creşterilor salariale sunt rare într-o economie aşezată. Ponderea salariilor în costul produselor a condus deja, pe calea majorărilor salariale la un avans de peste patru procente al preţurilor producţiei industriale. Avans care nu va putea fi acomodat pe lanţul comercial şi se vede deja, inclusiv la raft.
De remarcat că există două sectoare unde creşterile salariale au fost cu mult sub media pe economie, doar circa cinci procente la producţia şi furnizarea de energie, gaze, apă şi cam trei procente în intermedieri financiare şi asigurări. Precum şi unul care a înregistrat singura scădere ( de peste 5%!), sectorul extractiv.
Anterior acestor creşteri salariale de două cifre pentru marea majoritate a activităţilor economice, exista o rezervă (pe cale de epuizare) din nivelul relativ mic al părţii care revenea salariaţilor din rezultatul economic faţă de uzanţele din economiile occidentale. Este o resursă epuizabilă rapid şi care nu va mai putea fi folosită în anii viitori.
Din fericire, am revenit în 2017 la un avans robust al productivităţii muncii industriale ( indicatorul de referinţă pentru întreaga economie, deoarece este singurul sector unde poate fi calculat cu precizie) după patru ani de reduceri succesive şi după ce intrase uşor în teritoriul negativ în 2016:
Din păcate, trendul pe primele trei luni din 2018 nu este deloc încurajator iar valoarea estimată pentru luna martie s-a dus aproape de zero.
Aşadar, vor fi tot mai dificil de acomodat creşterile de salarii din sectorul bugetar şi majorările de pensii fără o relansare a productivităţii muncii spre ritmuri de creştere mult mai consistente.
Urmărește-ne pe Google News
