Viitorul rational intr-o perioada lipsita de ratiune

Cel mai bun prieten al omului este “raţiunea.” Fara a apela la definitii savante, pot spune ca “raţiunea” controlează înţelegerea şi îi fixează acesteia limite bine stabilite: DA-raţional, NU-raţional. Raţiunea ar trebui sa fie prezenta tot timpul in preajma individului care a adoptat acest animal de companie mintal. De multe ori ea insa doarme dupa o masa buna, compusa din bucate pe care le putem numi “emotii”, “intuitie,” superstitie”, “misticism”, “minciuna” etc. De multe ori “raţiunea” poate fi cumparata sau cel putin amanetata din cauze materiale, pseudo-spirituale sau pur si simplu “interese de grup” sau cum se spune pe la noi “grupuri de interese”.

Am crezut cu totii ca aderarea noastra la UE va reusi sa produca o inertie prin care vom putea rezolva cateva probleme care ne insotesc de multe decenii. Din nefericire, aderarea a fost pentru noi si pentru ei un fel de “spoiala reciproca”. In primul rand din cauza noastra pentru ca nu am stiut cum sa cerem si cum sa colaboram. Ei, UE, au fost interesati de un surplus de piata si de forta de munca tanara si calificata.

Dupa o scurta perioada, am intrat cu totii in acasta criza economica, care exista aici si acolo si nu se lasa de loc convinsa sa se termine. Ne-am alaturat cetatenilor europeni la “perioada instabilitatii”.

Europa nu gandeste nici coerent si nici macar pragmatic la interesele ei. Interesul comunitar s-a dizolvat, transformat in interese nationale, ale unor membrii marcanti. Era de asteptat si este si normal. In clipa cand apararea monedei comune a devenit tinta ultimativa a Europei, zona din afara acestei monede cade automat din prioritatile Uniunii. EU-10 a devenit EU-15, dupa un timp s-au alaturat si majoritatea fostelor state comuniste, transformandu-se in EU-25, in sfarsit cu alaturarea noastra si a bulgarilor, Europa a devenit ceea ce este astazi EU-27.

Astazi Uniunea Europeana este o zona pestrita, unita de cateva interese comune, dar intr-un fel divizata de mai multe interese decat cele care o unesc. Fiecare zi aduce Romaniei semne ingrijoratoare, largind si accentuand instabilitatea noastra politica si economica. Sunt probleme si din nefericire nimeni nu le vede, sau cel putin nu actioneaza serios pentru a le rezolva. Ce se va intampla cu masele de pensionari pentru care nu vor mai exista resurse pentru a le plati pensiile intr-un timp pe care il vedem deja cu “ochiul liber.” Cine va plati si cum vor fi platite aceste mase de pensionari care au devenit deja mai numeroase decat cei care produc necesarul platilor pensiilor lor!

Una din marile dileme actuale ale omului occidental este cum sa supravietuiasca in timpurile grele pe care le petrecem, in clipa cand nu va mai putea lucra, adica la batranete. Daca in occidentul European oamenii inca nu s-au lamurit cum stau lucrurile cu pensiile de la stat, in America lucrurile sunt clare de decenii. Din ce vei economisi la tinerete vei putea trai la batranete, statul nu este un partener de incredere al batranetilor tale!

Doua alternative: sa lucrezi pana la disparitia ta fizica pe aceasta planeta sau sa-ti programezi cu grija clipa cand vei hotari sau vei fi silit sa nu mai lucrezi. Totul a fost clar si de inteles pana in ultimii ani, cand lumea s-a intors cu fundul in sus. Astazi si cei mai economicosi dintre noi traiesc drama nesigurantei pastrarii economiilor agonisite de o viata. Este normal? Probabil nu, dar astea sunt vremurile pe care le traim.

Americanul clasei mijlocii traieste drama incertitudinii la fel de accentuat ca francezul, englezul sau germanul aceleasi apartenente sociale. Romanul inca nu a realizat profund situatia, el inca se mai bazeaza pe stat, incercand formule electorale diferite pentru a-si asigura viitorul, un fel de “loz in plic”; ma rog, fiecare cu drumul lui spre Canossa.

In fiecare secol, societatea omeneasca trece prin criza “apocalipsei iminente”; in ultimul secol am supravietuit (majoritatea noastra) catorva crize de acest gen, bineinteles vom supravietui si celei prin care trecem astazi; asta este partea optimista a ecuatiei existentiale, partea pesimista este ca nu prea stim cum.

Intotdeauna problemele unora sunt oportunitati pentru altii. Cred ca o tara cu un potential agricol ca al Romaniei ar putea gasi niste oportunitati in aceste vremuri tulburi. Rezolvarea sta in vointa cetateanului, spiritul entreprenorial si ratiunea guvernantilor. Aici stam cel mai prost, probabil, indiferent cine sunt sau cine vor fi ei in viitor. Din nefericire, ratiunea si viziunea nu prea au ce cauta in peisajul mioritic in care se cauta cai verzi pe pereti si se traieste conform programului dogmatic “ba pe-a mati’.

Alternativa poate fi numai una sau vom incerca sa supravietuim dupa “muschii lor” sau ii vom sili pe ei sa administreze corect resursele dupa “muschii nostri” si asta NUMAI daca vom reusi sa ne ridicam peste statutul celor care ne doresc dependenti de “interesele noastre de grup” pentru a sluji “grupurile lor de interese”.

Theophyle