Valentin Naumescu / Syriza a vândut grecilor iluzii. Neocomuniştii au reideologizat Europa şi au pierdut pariul. Urmează Podemos în Spania?

Idei şi puncte cheie:

• Criza Greciei este departe de a se fi încheiat, atât pe plan economic, cât şi politic şi social, odată cu aşa-zisa „capitulare” a premierului Tsipras în faţa creditorilor;
• Pentru neocomuniştii din guvernul de la Atena, urmează calvarul politic intern şi o viitoare „măturare” de la putere, de către proprii votanţi, în caz că nu se retrag tactic de la guvernare, înainte să aplice programul de reforme;
• Şmecheria şi trufia referendumului din 5 iulie vor fi scump plătite, aşa cum am anticipat săptămâna trecută[1];
• Supralicitarea democraţiei, populismul şi apelul la suveranitatea poporului s-au dovedit, în final, o escrocherie politică de mari proporţii şi un eşec strategic al Syrizei;
• Populismul poate să te ducă la guvernare, dar este dezastruos ulterior, după ce ai preluat puterea iar oamenii realizează că le-ai vândut iluzii;
• Când depinzi de banii altora, votul tău e mic, mic de tot;
• Pariul nesăbuit al guvernului Tsipras cu creditorii, cu FMI şi cu Uniunea Europeană a redeşteptat demonii ideologiilor în Europa, generând linii de fractură grave între culturi politice diferite (de exemplu, nord-sud), între guverne naţionale, state şi societăţi cu orientări, valori şi tradiţii diferite, între categorii sociale şi educaţionale de tip competitiv sau asistenţial, între grupuri socio-profesionale şi indivizi care simt şi gândesc diferit chestiunile de responsabilitate financiară şi politică, şi care acum se vor plasa instinctiv de o parte sau de alta a baricadei primejdioase create de discursul Syrizei (respectiv „capitalişti-bănci-creditori-germani profitori” versus „poporul cinstit-săracii lipsiţi de ajutor-naţiunile abuzate”);
• Nu e deloc sigur că Grecia va implementa toate măsurile convenite şi nu e deloc sigur că va primit toţi banii promişi (una o determină, de fapt, pe cealaltă), dar e sigur că va urma un chin generalizat, mai mare, mai lung şi mai durerors decât orice efort politic real ar fi făcut guvernele Greciei în trecut, de 30 de ani încoace, inclusiv Syriza după 25 ianuarie a.c., pentru a schimba ceva profund şi esenţial în mecanismele „vieţii greceşti”;
• Până la urmă, e posibil să se ajungă la ideea că falimentul Greciei era/este mai cinstit, mai transparent şi mai corect în raport cu opinia publică, cu realităţile financiare ale ţării şi cu banii contribuabililor europeni, că ar putea avea efecte mai rapide de curăţare, reformare şi repornire a economiei locale şi, paradoxal, chiar de salvare a Uniunii Europene din dilemele şi clivajele politice şi ideologice în care se scufundă pe tema Greciei;
• În noiembrie, urmează alegerile legislative din Spania, cu ascensiunea liderului de 36 de ani Pablo Iglesias şi a partidului Podemos (stânga radicală populistă, foarte asemănător Syrizei), înfiinţat în ianuarie 2014 şi cotat în prezent la aproximativ 25% din opţiunile de vot ale unei societăţi destul de greu încercate de şomaj, de scăderea bunăstării segmentului inferior al clasei mijlocii (lower middle class) şi de efectele crizei din anii trecuţi.

*

Drama europeană a Greciei continuă. Premierul Tsipras, care şi-a cumpărat o efemeră glorie politică prin recursul la strategia referendumului din 5 iulie, manevră prin care şi-a păcălit încă o dată poporul înainte de a-i servi „plăcinta amară de Bruxelles”, a cedat o săptămână mai târziu, după 17 ore de negocieri inegale, în faţa Germaniei şi a liderilor Uniunii Europene, deloc impresionaţi de „Nu”-ul eroic al votanţilor greci.

Deci, cine are banii face legea. I-au trebuit şase luni de discursuri avântate lui Tsipras, plus un referendum inutil şi contraproductiv pentru democraţia grecească, pentru a înţelege şi asuma acest adevăr simplu, dur, inevitabil. De fapt, fără salvarea geopolitică in extremis de la finele războiului mondial, când Churchill a insistat pe lângă Stalin pentru soarta Greciei, şi mai ales fără sumele enorme pompate în Grecia după 1980 de Uniunea Europeană şi de contribuabilii germani, Elada de azi ar fi fost în cel mai bun caz la nivelul Serbiei sau Bulgariei. Pentru amatorii de date relevante din istoria economică a Europei, e bine de ştiut că Grecia era, în anii ‘30, destul de mult sub nivelul de industrializare şi dezvoltare economică a României, Cehiei sau Poloniei. E bine să spunem aceste lucruri din capul locului, pentru a curma discursul de doi bani al abuzului Occidentului asupra Greciei. Fără protecţia şi banii occidentalilor (NATO, UE) Grecia ar fi fost astăzi mai săracă şi mai înapoiată decât statele rezultate din destrămarea Iugoslaviei vecine, iar modelul ei de referinţă ar fi fost în prezent, în cel mai fericit caz, Bulgaria de la nord. Căci asta este liga despre care vorbim.

Bun, Tsipras a cedat. Zice acum că face şi drege. Cumpără timp, pentru a rămâne la putere, în condiţiile în care iluziile pe care le-a vândut grecilor la alegerile din ianuarie s-au spulberat. Dar răul pe care l-a făcut grecilor şi Uniunii Europene va rămâne şi după plecarea lui de la guvernare. Schismele politice şi ideologice deschise de criza din Grecia vor persista, ca nişte răni care se cicatrizează greu şi urât.

Nu toţi europenii sunt de acord cu planul discutat şi cu a treia finanţare masivă a falimentului Greciei. Marea Britanie spune clar că nu va accepta să dea niciun ban Greciei, nefiind în zona Euro. Finlanda se îndreaptă spre un NU în Parlament şi, spre deosebire de Grecia, ar fi vorba de Nu-ul legitim al unui stat contributor net, nu al unuia beneficiar de fonduri europene. Nici Olanda nu pare entuziasmată. Guvernele Cehiei şi Slovaciei au avut, la rândul lor, opinii negative faţă de un nou ajutor pentru Atena. Presupunem că Bundestagul va aproba planul, dar tot mai sunt alte şase state, pe lângă Finlanda, care trebuie să voteze salvarea Greciei în propriul for legislativ. Nici în Grecia lucrurile nu sunt clare, căci euforia referendumului s-a dus iar apele se despart din nou. Nu a fost niciun miracol. Tsipras nu a putut obţine bani fără a accepta condiţiile creditorilor. Aşa cum unui cetăţean o bancă îi comunică în ce condiţii îi dă împumutul, nu invers. Adevărata întrebare curajoasă la referendum ar fi fost: „Acceptaţi să intrăm, ca stat, în faliment?” Nu ştiu cât de glorioasă ar fi fost însă, pentru Syriza, perspectiva unui asemenea referendum.

În fine, Grecia se va tulbura politic din nou. Parlamentul local are trei zile pentru a aproba planul-cadru al reformelor, după care vor urma negocierile pentru al treilea bailout iar banii europenilor vor veni de data aceasta cu ţârâita, pe măsură ce guvernul de la Atena va face reformele la care s-a angajat. E clar că lucrurile s-au schimbat, nu mai există încredere iar Grecia nu mai primeşte banii înainte pentru a face ulterior reformele, ci trebuie să livreze mai întâi decizii politice substanţiale pentru a primi, în tranşe, noul credit.

Închei, mărturisind că mai am o temere legată de Syriza şi sperând să nu se adeverească. Mă tem aşadar că Tsipras ar putea demisiona în aceste condiţii grele, în perioada care vine (de ordinul săptămânilor sau lunilor), sustrăgându-se astfel responsabilităţii guvernamentale şi lăsându-i pe alţii să facă reformele absolut necesare, pentru a încerca să revină peste trei sau patru ani, alb şi imaculat, tot fără cravată, la alegerile următoare. Ar putea spune acum că Uniunea Europeană l-a trădat, că nu a avut sprijin extern, dar că el nu se dezice de promisiunile faţă de poporul grec şi nu implementează măsuri de austeritate nepopulare. Acesta este un risc uriaş pentru democraţia din Grecia, fiindcă debusolarea societăţii greceşti ar fi extremă iar mirajul populismului (de stânga sau de dreapta) va supravieţui. Ar fi gestul laşităţii supreme a liderilor acestui partid răsfăţat de dragostea naivă a grecilor. Să sperăm că nu vom asista la un asemenea scenariu, în care Tsipras să caute salvarea politică pe termen lung printr-o „demisie de onoare” în faţa perspectivei aplicării programului convenit la Bruxelles.

La urma urmei, un program de reforme dure şi de austeritate severă implementat chiar de Syriza şi de Tsipras în persoană ar fi lovitura năpraznică pe care neocomunismul şi populismul ar încasa-o în Europa. Un balon de oxigen pentru Uniunea Europeană. Şi, totodată, un vaccin anti-Podemos pentru democraţia spaniolă sau pentru alte societăţi tentate de populism şi naţionalism ieftin, care ar avea ocazia să vadă de la distanţă, până în noiembrie, stânga radicală din Grecia „la lucru” şi pe Tsipras la cârma ţării, fie declarând intrarea oficială în faliment, fie conformându-se din plin cu politicile pe care, până mai ieri, atât de mult le-a discreditat.

***
Valentin Naumescu este conferenţiar universitar doctor la facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

[1] https://cursdeguvernare.ro/valentin-naumescu-referendumul-din-grecia-despre-limitele-democratiei-si-capcanele-suveranitatii-poporului.html