Valentin Naumescu / Erdoğan la Berlin. O nouă perspectivă pentru relaţia UE-Turcia?

Puncte cheie:

• Vizita de stat a Preşedintelui Turciei la Berlin, fără a fi fost secretă (nici nu avea cum), a început totuşi într-o atmosferă de relativă discreţie politică şi mediatică, ambele guverne fiind destul de precaute în a promova momentul diplomatic în săptămânile şi zilele premergătoare;
• Precauţia şi discreţia au fost cheile pregătirii vizitei în ambele capitale, neavându-se probabil nici siguranţa unor rezultate favorabile, nici garanţia unei reacţii pozitive a opiniei publice din cele două ţări, nici dorinţa de a alimenta inutil protestele facţiunilor radicale şi reticenţele care există de ambele părţi;
• Ostilitatea binecunoscută din relaţia Ankara-Berlin, care a generat titluri spectaculoase şi aproape războinice în presa internaţională a ultimilor doi ani, are acum şansa unei soluţionări, sau cel puţin a începutului unei soluţionări şi a intrării într-o nouă etapă a relaţiilor politice dintre capitalele a două ţări puternice, ambele cu peste 80 de milioane de locuitori, aliate în cadrul NATO şi încă legate prin statutul formal al Turciei, de candidat la integrarea în UE, deşi pe această a doua dimensiune de apartenenţă a Turciei la spaţiul occidental situaţia este practic îngheţată, fără perspective de deblocare în viitorul apropiat;
• Criza migraţiei după 2015, acordul UE-Turcia din martie 2016, referendumul lui Erdoğan pentru trecerea la un prezidenţialism autocratic şi chiar criza turco-germană privind interzicerea accesului parlamentarilor germani în baza NATO de la Incirlik, urmată de decizia retragerii militarilor germani din Turcia, au fost câteva dintre principalele repere ale relaţiilor tensionate Ankara-Berlin;
• Nu au trecut nici doi ani de când Ankara numea guvernul Germaniei „fascist” (alături de guvernele Olandei, Austriei etc.), şi iată că, după o întâlnire a miniştrilor de Externe german şi turc în tonuri calde şi optimiste, preşedintele Erdoğan este primit cu onoruri militare în vizită de stat la Berlin;
• Vizita de stat va avea şi o componentă simbolică, Erdoğan urmând să inaugureze sâmbătă, la Köln, o moschee nouă (semn că Germania nu încurajează atitudinile islamofobe, dar rămâne de văzut care va fi atmosfera în oraş) iar pentru octombrie se pregăteşte vizita la Ankara a ministrului german al Economiei, Peter Altmeier, însoţit de o mare delegaţie de oameni de afaceri (Germania este oricum principalul partener comercial al Turciei);
• De ce are loc vizita lui Erdoğan la Berlin? Ce semnifică pentru Uniunea Europeană o eventuală schimbare a atitudinii Berlinului faţă de Turcia? Vom încerca să oferim câteva posibile explicaţii ale unui moment politico-diplomatic ce a părut, la momentul anunţării lui, cel puţin surprinzător.

*

„Erdoğan la Berlin” ar fi părut, până acum câteva luni, cel mult titlul unui film ieftin de ficţiune sau, mai rău, al unui joc stupid pe calculator. Dar iată că astăzi este o ştire reală, nu e fake news, se întâmplă de-adevăratelea şi, în anumite condiţii, ar putea chiar avea un impact puternic asupra politicilor UE şi ale Turciei, în anii care urmează. Nu este o certitudine, desigur, faliile fiind adânci, dar posibilitatea există, mai ales că ceea ce există cu siguranţă este nevoia reciprocă a unei resetări a relaţiilor turco-germane (europene).

Istoria recentă, a secolului XX, ne spune că Germania şi Turcia au avut mai degrabă relaţii bune decât proaste. Turcia republicană a ales neutralitatea în al Doilea Război Mondial (după dezastrul Imperiului Otoman din Primul Război Mondial, alături de Germania imperială, şi ocuparea Istanbulului de către aliaţi), neutralitate menţinută până în februarie 1945. Până la moartea sa, în noiembrie 1938, Mustafa Kemal Atatürk a refuzat asocierea politică şi ideologică a Revoluţiei Turce, pe care a condus-o din 1922, cu Revoluţia Bolşevică şi cu Uniunea Sovietică, preferând calea occidentalizării ţării. Ismet Inönü, care i-a succedat la preşedinţia republicii, a mers pe calea neutralităţii. Chiar şi în această neutralitate, Turcia a semnat cu Germania nazistă un Tratat de colaborare economică substanţial, iar cronicarii spun că Ankara a avut relaţii strânse cu Berlinul aproape pe toată durata conflagraţiei, până când a devenit evident că Hitler va pierde războiul. Mai târziu, în anii 60-70, „importul” masiv de forţă de muncă din Turcia şi trenurile cu muncitori turci aşteptaţi cu fanfara în gările oraşelor germane care se reconstruiau au dat semnalul Acordului de asociere a Turciei la Comunitatea Europeană. O Turcie care devenise deja, din 1952, membră a NATO.

Criza relaţiilor politice turco-germane este de dată mult mai recentă şi, aşa cum s-ar putea vedea curând, a fost probabil temporară. Acum, redefinirea poziţiei Germaniei faţă de Turcia şi noua deschidere a Berlinului par mai degrabă „opera” social-democraţilor din Marea Coaliţie decât a prudentei Angela Merkel. Preşedintele federal Frank-Walter Steinmeier este, aşa cum se ştie, social-democrat, fost ministru de Externe. Dar semnalul politic iniţial l-a dat în august Andrea Nahles, noul lider al SPD, care s-a pronunţat clar pentru sprijinirea economico-financiară a Turciei, aflată într-un moment de criză şi de devalorizare dramatică a lirei turceşti. La scurtă vreme după aceea, ministrul de Externe Heiko Maas, şi el social-democrat, a preluat iniţiativa diplomatică şi s-a deplasat la Ankara, unde a avut o întâlnire foarte bună, se pare, cu omologul turc.

Preşedintele Erdoğan are o imagine foarte proastă în lumea democraţiilor liberale occidentale, inclusiv în Germania. Nu este o surpriză pentru nimeni, având în vedere regresul valorilor liberale şi al statului de drept în Turcia ultimilor ani. Probabil, cu excepţia turcilor care trăiesc în Germania, şi care, pe fondul eşecului integrării lor socio-culturale (chiar şi la a doua sau a treia generaţie), au votat masiv la referendum în favoarea lui Erdoğan, simţindu-se mai degrabă apropiaţi de Erdoğan decât de Merkel şi mai degrabă turci decât germani, este totuşi limpede că marea majoritate a opiniei publice vest-europene îi este profund ostilă cvasi-dictatorului de la Ankara. Rămâne valabilă observaţia oarecum paradoxală că referendumul pentru prezidenţialism al lui Erdoğan n-ar fi fost aprobat fără voturile masive (circa un milion de Da în plus) venite de la turcii din Germania, Olanda, Franţa şi Austria, care au răsturnat Nu-ul oraşelor liberale mari ale Turciei, precum Istanbulul şi Izmirul.

Aşadar, Erdoğan la Berlin! Cine ar fi crezut anul trecut? După toată ostilitatea reciprocă din anii trecuţi, vine acum o vizită de stat de trei zile, la cel mai înalt nivel al protocolului german? Întrebarea este: se poate face politică externă doar pe baza intereselor strategice, în absenţa sau chiar împotriva valorilor asumate şi opiniei publice interne? Această întrebare este, desigur, mai puternică şi mai acută la Berlin şi în Uniunea Europeană, decât în Turcia, unde majoritatea turcilor se pare că îşi doresc încă, în pofida islamizării statului, începută de regimul post-kemalist al lui Erdoğan, apropierea sau chiar integrarea în Uniunea Europeană.

Nu e un secret pentru nimeni că Germania doreşte să ajute la stabilizarea economică a Turciei, apoi poate chiar la o normalizare politică şi o aducere a Ankarei pe calea unor măsuri interne rezonabile, înainte ca Turcia să se prăbuşească în criză economică profundă şi, eventual, în instabilitate socială şi politică. Aşa cum este, regimul Erdoğan a acceptat totuşi să ţină câteva milioane de refugiaţi sirieni pe teritoriul său, iar Acordul UE-Turcia funcţionează, în linii mari.

Deteriorarea relaţiilor politice SUA-Turcia poate face UE mult mai atractivă pentru regimul Erdoğan. În fond, Turcia suferă alături de UE costurile politicilor protecţioniste ale lui Trump şi ar dori să aibă spaţiu de respiraţie economică şi comercială în altă direcţie, dacă pieţele americane devin inaccesibile.

Vom vedea în orele următoare care sunt rezultatele discuţiilor Merkel-Erdoğan. Personal, aş miza mai degrabă pe un optimism moderat. Vor fi unele semnale pozitive, dar se va dovedi foarte greu de inversat tendinţa de deteriorare a percepţiei faţă de conducerea actuală a Turciei, instalată în Germania şi în Uniunea Europeană. Lucrurile acestea nu se pot repara peste noapte. Oricum, de undeva trebuia început şi este clar că numai Germania putea da acest posibil semnal de resetare a relaţiilor cu Turcia.

Pentru România, partener strategic al Turciei din 2011 şi susţinător vocal, anii trecuţi, al aspiraţiilor europene ale Turciei, întoarcerea Ankarei în „lumea bună”, însoţită de eforturi ale regimului Erdoğan de a deveni frecventabil şi de a relua colaborarea cu Uniunea Europeană, nu poate fi decât un proces care să ne bucure. Turcia a susţinut aderarea României la NATO, încă din anii 90, când ţările occidentale aveau încă îndoieli. Legăturile economice (schimburi comerciale de 6 miliarde de dolari) şi de securitate importante ale României cu Turcia, în plan multilateral (NATO), regional (Marea Neagră, Trilaterala România-Polonia-Turcia) sunt doar două dintre motivele pentru care Bucureştiul ar trebui, cred, să salute un eventual reviriment al relaţiilor UE-Turcia, mai ales dacă este asociat cu indicii că Ankara este dispusă să îşi reconsidere politicile de încălcare a valorilor liberale, democratice şi europene din ultimii doi ani.