Disputa privind creșterea salariului minim de la 1.050 lei brut în prezent la 1.200 lei începând cu 1 ianuarie 2016 și, eventual, 1.300 lei de la 1 iulie 2016 și 1.400 lei de la 1 ianuarie 2017 are o referință neglijată dar foarte importantă în practica țărilor dezvoltate, din care România urmărește să facă parte.
Datele Organizației Economice pentru Cooperare și Dezvoltare ( OECD), ce grupează aceste state, arată că țara noatră s-a situat în anul 2014 sub media acestor state în ceea ce privește procentajul dintre salariul minim și salariul mediu dar peste media acestor state dacă se face trimitere la salariul median (cel mai frecvent întâlnit în practică) raportat la salariul mediu.
România intenționează să devină membru cu drepturi depline al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică și a făcut demersuri în acest sens, cu intenția de a primi aprobările necesare în viitorul apropiat. Este și motivul pentru care statistica OECD a început să urmărească atent evoluțiile din economia românească, pentru a avea o bază solidă de raportare a viitorilor indicatori agregați.
Astfel, simetrie interesantă, România apare pe locul zece din coadă din 28 de state analizate de OECD la raportul dintre salariul minim și salariul mediu dar figurează pe locul zece la raportul dintre salariul median și salariul mediu.
Pentru a clarifica puțin situația, trebuie arătat că salariul minim este în prezent în România de 777 lei net ( atât rămâne din cei 1.050 lei după impozitare și aplicarea deducerii personale de 250 de lei la impozitarea vebnitului) iar venitul salarial mediu efectiv încasat în România în luna octombrie 2015 a fost de 1.871 de lei. Raportul este de 42%, valoare care ne plasează deja peste media OECD (am făcut abstracție de distincția dintre salariu și venit salarial, altfel ne ducem venit salarial minim pe venit salarial mediu și mai sus, pe la 43,5%).
Dacă se va aplica majorarea de la 1.050 de lei brut la 1.200 de lei brut cu începere de luna viitoare, atunci suma netă va crește de la 777 de lei la 882 de lei. Ceea ce, raportat la venitul salarial mediu net prognozat pentru 2016 de către comisia de specialitate din subordinea Guvernului, adică 1.950 lei, ne trimite cu indicatorul amintit la 45%, adică tocmai pe locul 5 în statistica OECD de la 1 ianuarie 2016 și la 49% sau locul 3 în același clasament de la 1 iulie 2016.
În ce privește varianta cea mai des întâlnită, de fapt, de către un salariat român (salariul median) vom urca foarte probabil în top și la acest indicator, după Turcia și Chile. Adică pe primul loc în UE. Dacă o fi bine sau nu, lăsăm să judecați singuri și să ia măsuri guvernul tehnocrat.
Atenție, însă, majorarea salariului minim are un efect de aplatizare a câștigurilor din muncă cu implicații ce ar fi ceva mai greu de intuit, dar pe care le-am mai trăit. În 1989, aveam un salariu minim crescut brusc în anul anterior de la 1.500 lei la 2.000 de lei. Ceea ce a trimis retribuția minimă de la ”francezul” procentaj de 50% din cea medie la adevăratul record mondial de 65% (salariul mediu a fost, potrivit INS, de 3.063 de lei).
Din perspectiva rece a cifrelor disponibile la zi, sare în ochi poziția sorei noastre mai mari și ceva mai dezvoltate, Polonia. Aceasta se plasează cuminte exact la mijlocul ambelor clasamente menționate, cu 40% salariu minim din salariul mediu și 50% salariu median din salariu mediu.
Din nou, suntem aproape ca nimeni alții. Doar prietenii noștri de parcurs istoric, turcii, mai apar jos în primul clasament și sus în al doilea.
Prin contrast, olandezii care ne conduc Constituanta la FMI apar exact pe dos, în timp ce grupuri mari de state sunt ”consecvente”. Respectiv, Franța, Slovenia, Chile și Noua Zeelandă pe zona de sus, iar Japonia, Cehia (!?), Mexic și SUA (lanternă roșie !) în partea de jos.
Dacă ne gândim că la ”median” stăm peste medie, iar 777 de lei din prezent raportați la 1.950 de lei prezumați pentru viitor ne dau cam tot 40%, ar fi de reflectat care e prioritatea momentului: Respectiv creșterea veniturilor salariale totale pe calea înscrierii în lege a unui salariu minim mai mare ( variantă simplă și populară) sau prin plata mai substanțială și selectivă a muncii de calitate (variantă ce prespune gândire, răspundere și echitate, noțiuni abstracte și nepopulare).
Este adevărat că, din perspectivă istorică, venim din urmă cu cifrele menționate iar alinierea la practica internațională, considerată a fi cea mai bună, era necesară.
Dar există și riscul să sărim calul, cu consecințele de rigoare. Poveste pe care am mai trăit-o relativ recent, cu creșterea spectaculoasă a pensiilor în perioada 2006 – 2008. Creștere care a trimis bugetul asigurărilor sociale din echilibru în deficit major și cronic.
Urmărește-ne pe Google News
