Saga numirii primului procuror-sef european continua, iar procesul de nominalizare pare sa fi intrat intr-un blocaj. Nici Parlamentul European, nici Consiliul UE nu vor sa renunte la candidatul propriu. Aceste institutii formeaza cele doua camere ale legislativului european, principiul dupa care se ghideaza fiind cel al co-deciziei si al consensului. (Atunci cand se poate…)
Cele doua entitati au putere de decizie similara, in pofida faptului ca Parlamentul European este consecinta unor alegeri democratice organizate la nivelul continentului, in timp ce Consiliul UE reprezinta guvernele tarilor membre. Este o constructie care reflecta perfect ambiguitatea national-european ce domina guvernanta UE. O ambiguitate care nu de putine ori duce la confuzie sau blocaje.
Numirea procurorului-sef european este inca un exemplu in acest sens. Pentru aceasta discutie nu este relevant faptul ca pentru functie candideaza si un cetatean roman. Sa facem abstractie de acest lucru si sa ne concentram mai degraba asupra procesului.
Pe de o parte, a existat o Comisie tehnica de evaluare care a stabilit o ierarhie a candidatilor dupa audieri. Ulterior a existat un vot al ambasadorilor celor 22 de tari care fac parte din structura Parchetului European si care au stabilit o alta ierarhie, nota bene fara a face o audiere a candidatilor. Doar pe baza instructiunilor primite de la guvernele pe care le reprezinta. Si, in final, un vot al celor doua comisii de specialitate, LIBE si CONT, din Parlamentul European, care au stabilit o alta ierarhie, similara cu cea a Comisiei tehnice, si ea, dupa audierea candidatilor. Acest amalgam confuz si complex de institutii si autoritati care isi aroga dreptul de a decide cred ca ignora doua lucruri importante. In primul rand faptul ca functia este una tehnica in care calitatea profesionistului si experienta lui sunt esentiale. In al doilea rand, faptul ca va reprezenta o institutie Europeana. Suficiente elemente pentru a constata ca de fapt opiniile care ar trebui sa conteze ar fi cele ale Comisiei tehnice si ale Parlamentului European.
Implicarea individuala a guvernelor in acest proces denota situatia ambigua pe care tarile membre inteleg sa o mentina in interiorul UE. Vrem o UE mai puternica, dar avem grija ca deciziile Parlamentului European sa fie cenzurate de fiecare de guvernele tarilor membre. Dilema european vs. national se mentine si este intretinuta prin astfel de proceduri ambigue, care necesita negocieri nesfarsite intre reprezentantii tarilor membre si reprezentantii Parlamentului European. In varianta in care Consiliul UE, adica guvernele, ar reusi sa isi impuna punctul de vedere o intrebare ar fi perfect legitima: de ce mai votam un parlament european? Care mai este semnificatia democratica a unui astfel de proces?
In timp ce in Parlamentul European majoritatile se fac mai degraba pe criterii de afinitati politice si mai putin nationale, in Consiliul UE cred ca putem suspecta ca „marimea conteaza”. Cu alte cuvinte, marile puteri europene sunt capabile de actiuni de lobby menite sa creeze sprijin pentru proprii sai candidati, eventual chiar si cu riscul blocarii mecanismului decizional. Oare daca unul dintre finalisti nu ar fi fost francez, ci maltez (ca rimeaza) Consiliul Europei ar fi mers pana in panzele albe cu candidatul sau riscand sa amane cu luni de zile intreg procesul?
Din pacate acest principiu decizional dualist-confuz este o problema care se intalneste in multe alte zone ale constructiei europene, iar majoritatea guvernelor europene pot fi suspectate de ipocrizie atunci cand sustin importanta UE, dar au grija sa limiteze autoritatea institutiilor europene prin protejarea cu prioritate a intereselor proprii.
Este exact motivul pentru care zona euro ramane in continuare o zona subreda, iar integrarea economica profunda a zonei de moneda unica bate pasul pe loc: blocajul oferit de divergenta intre interesele nationale si cele comunitare. Sa ne amintim de faptul ca, in perioda de contracarare a crizei, o decizie a Bancii Centrale Europene de a trece la o relaxare cantitativa (quantitative easing) similara Fed in SUA a fost intarziata cu cel putin 2 ani in urma opozitiei Germaniei, care era obsedata de o inflamare a inflatiei. Realitatea a dovedit ulterior ca temerea nu a fost justificata, dar a reusit sa decaleze curba revenirii economiei europene cu cativa ani in urma celei americane. Ironia este ca cel mai hotarat mesaj de interventie din partea BCE, care a reusit sa linisteasca apele, a venit in final de la un guvernator BCE…italian.
Pentru saga numirii procurorului-sef european si saga crearii zonei euro nu este lipsit de relevanta sa amintim presiunile pe care Franta le-a facut pentru ca primul guvernator al Bancii Centrale Europene, banca centrala a zonei euro, sa fie un francez. (Orice asemanare cu numirea procurorului-sef nu cred ca este intamplatoare.) In final, ca o solutie de compromis, a fost ales guvernatorul olandez Duisenberg, dar caruia, pentru a menaja frustrarile franceze, i s-a injumatatit mandatul de la 8 la 4 ani. Cum dupa 4 ani guvernatorul francez Trichet nu isi rezolvase inca problemele cu justitia, mandatul primului guvernator a fost in final de 8 ani pentru a fi preluat apoi de d-nul Trichet. Da, marile puteri europene cedeaza cu greu locurile din primul rand…
Subiectul uniunii fiscale la nivelul zonei euro este si el taraganat tot din considerente nationale. Pe scurt, tarile cu excedent bugetar sau politici bugetare precaute, Germania fiind un reprezentant de frunte, nu au dorinta de a finanta deficitele cronice ale tarilor aflate mai ales in zona mediteraneeana. Desigur, motive se pot gasi, dar ideea este ca criteriul national are grija sa se insereze tot timpul in procesul decizional european, eroadand constant credibilitatea celui din urma.
Nu este suficient ca lipsa unei lingua franca in Europa ne aminteste permanent mozaicul national al continentului si faliile culturale existente, dar si procesul decizional in afacerile europene este gandit ca sa limiteze importanta institutiilor europene in favoarea celor nationale si mai ales a celor mai mari tari.
Si iata cum o constructie a unei Europe tinuta intr-o lesa scurta de guvernele nationale nu poate duce decat la decizii lente, sub-optimale si bazate cateodata pe criterii discutabile. Sa nu uitam ca tot Germania si Franta au avut grija ca proprii candidati sa ajunga in finala de trei pentru numirea procurorului-sef european.
Si, in final o intrebare:
Ar trebui sa fie injumatatit mandatul primul procuror-sef si promisiunea ca al doilea procuror va fi francez pentru ca Franta sa accepte candidatul ne-francez al al Parlamentului European validat si de Comisia tehnica?
Urmărește-ne pe Google News
