In ultimele 6 luni, am auzit in numeroase randuri comentarii care faceau referire la situatia ingrata cu care se confrunta bancile centrale, fiind puse in fata unei alegeri imposibile: abordeaza frontal inflatia sau incearca sa evite recesiunea?
Alegere imposibila deoarece o crestere sustinuta a dobanzilor menita sa franeze inflatia ar duce la o incetinire economica. Pe de alta parte, o crestere lenta a dobanzilor, care ar proteja cresterea economica, nu ar elimina presiunile inflationiste. Adeptii celei de a doua abordari aduc ca un argument suplimentar faptul ca inflatia este indusa de oferta si nu de consum.
Intrebarea de o mie de puncte este: Oare nu cumva tocmai aceasta indecizie risca sa duca la aparitia stagflatiei? Adica o situatie in care nici inflatia nu e tinuta sub control si nici economia nu creste. Insa vestea buna este ca marile banci centrale incep sa isi aminteasca de principalul obiectiv pe care ar trebui sa-l aiba: asigurarea stabilitatii preturilor.
Prima esta Fed, banca centrala americana, care a anuntat un calendar de crestere agresiva a dobanzilor, in pofida incetinirii economice. Chiar daca cresterea negativa din trimestrul 1, de -0,4%, tocmai a fost publicata, nu am nicio indoiala ca ea nu a fost o surpriza pentru Fed. Astfel de valori nu sunt furnizate peste noapte, existand calcule intermediare. Deci declaratiile legate de cresterea dobanzilor au fost facute in cunostinta de cauza.
De ce ignora Fed aceasta incetinire? Pentru ca banca centrala se uita la intreaga poza, care arata ca dinamica negativa a fost indusa de variatii ale stocurilor si de crestere importurilor (cu impact negativ in calculul PIB) in urma accelerarii consumului. Dar sper sa fie mai mult decat atat.
Sper ca Fed sa dea tonul unei intoarceri la normalitate. Ce inseamna normalitate? Renuntarea la “drogul” tiparirii de bani de dragul anularii ciclurilor economice.
Pana la criza din 2008, succesiunea alternanta a perioadelor de crestere economica si recesiune era privita ca o normalitate. In perioadele faste economic, bancile centrale dozau cresterea prin dobanzi mai ridicate si, eventual, cresterea rezervelor minime obligatorii. In perioade de recesiune, dobanzile erau coborate, iar lichiditatea din piata monetara crestea prin scaderea rezervelor minime obligatorii. In paralel, guvernele isi mareau deficitele bugetare, stimuland prin proiecte publice cererea agregata. Dar finantarea deficitelor o faceau exclusiv prin intermediul investitorilor financiari.
Din pacate insa, o masura exceptionala precum relaxarea cantitativa, ce a insemnat in esenta crearea de moneda in cantitati foarte mari in contextul crizei din 2008, a sfarsit prin a fi folosita abuziv. Faptul ca, in pofida teoriilor economice, o astfel de masura nu a generat inflatie in deceniul ce a urmat crizei, a facut ca noul “buton” sa fie folosit fara nicio retinere de bancile centrale. Astfel, ele au renuntat de buna voie (?) la independenta lor, transformandu-se in finantatori ai propriilor state si sustinatori ai politicilor guvernelor.
“Drogul” magic descoperit parea sa dea puteri supranaturale, inclusiv posibilitatea de a evita recesiunile. Ciclurile economice puteau sa dispara. Cresterea cu procente mai mari sau mai mici, era singura varianta posibila si singura varianta acceptata de investitori. Ca urmare, bancile centrale si-au pierdut independenta nu doar fata de politic, dar au devenit si prizonierele burselor a caror cadere era de neacceptat.
Din pacate, timp de peste un deceniu, bancile centrale au fost prea slabe ca sa iasa din acest joc si sa inchida tiparnita. Ce importanta avea ca nu le lipseau instrumentele necesare care sa le indice cu precizie dozajul optim al tiparirii de bani? Aparent, uitasera capitolul introductiv al cartilor de economie care incep prin a spune ca macroeconomia nu este o stiinta exacta.
Odata cu aparitia contextului pandemic, “drogul” magic a stat din nou la loc de cinste. Numai ca, nu-i asa, durerile mai mari necesita doze mai mari. Nicio surpriza deci ca relaxarea cantitativa a depasit cu mult ceea ce “indraznisera ” bancile centrale sa faca in perioada crizei. Si revenirea in “V” a economiilor a fost pe masura. De fapt, a fost cu supramasura pentru ca, asa cum spuneam, bancile centrale nu au avut in niciun moment un instrument care sa masoare exact consecintele masurilor lor, aflate in afara oricarei “harti”.
Motiv pentru care au trebuit sa constate ca, da, tiparirea de bani in nestire produce in final inflatie. Sa nu uitam ca presiunile inflationiste erau deja prezente in economie cu multe luni inainte de invazia Rusiei, care acum este considerata ca fiind principala cauza a puseului inflationist. Stimularea excesiva a consumului facuse ca oferta sa nu poata creste in ritmul cererii. De aici, cresteri de preturi pe toata linia, incepand cu energia, materiile prime si terminand cu transportul international, totul pe fondul unei cereri explozive.
In aeste conditii, afirmatia ca inflatia nu ar fi produsa de consum, ci doar de oferta, e discutabila. Raul originar a fost produs de chiar bancile centrale printr-o proasta calibare a interventiilor lor si prin utilizarea excesiva a crearii de moneda. Din acest motiv, cred ca recunoasterea faptului ca prioritatea numarul 1 ar trebui sa fie aducerea inflatiei sub control este de bun augur, chiar daca asta poate duce la o recesiune temporara. Pana la urma, perioadele de recesiune sunt acele momente care forteaza mediul de afaceri sa isi revizuiasaca eficienta si modelele de business, sa vina cu solutii inovatoare menite sa permita relansarea afacerii pe baze mai sanatoase. Greu sa mai fi motivat pentru asa ceva in epoca banilor gratis care iti garanteaza o crestere economica neintrerupta.
Prioritizarea inflatiei in fata cresterii economice o vedem inmugurind si in Europa unde atitudinea ultrarelaxata a doamnei guvernator al Bancii Centrale Europene este acum inlocuita de o accelerare a iesirii din programului de cumparare a titlurilor de stat, adica de relaxare cantitativa. Spre deosebire insa de SUA, UE este la mana pietei de hidrocarburi, fiind un mare importator. In acest context, orice intrerupere dintr-un motiv sau altul a importurilor de hidrocarburi va avea efectul unei frane puternice peste care BCE nu vrea sa suprapuna o crestere de dobanda pripita.
Cum sta Romania? Momentan suntem inca indecisi in stabilirea prioritatilor, incercand sa navigam intre inflatie si crestere economica, ca sa nu mai punem la socoteala si cursul de schimb. Ca urmare, inflatia continua sa creasca peste asteptarile care oricum erau ridicate. Faptul ca cresterea de dobanda este prea timida este sugerata de faptul ca dinamica creditelor depaseste dinamica depozitelor bancare. Adica situatia este exact inversa celei care ar permite reducerea inflatiei.
De altfel, ultimele cifre legate de evolutia comertului cu amanuntul ne arata o crestere an la an de 5,6% usor peste media Uniunii Europene. In acest context, cred ca trebuie sa fim constienti ca o inflatie mare are un efect mult mai puternic asupra avutiei populatiei decat o stagnare economica temporara sau chiar usoara recesiune. Si asta pentru ca inflatia erodeaza nu doar puterea de cumparare a salariilor prezente, ci erodeaza valoarea reala a tuturor economiilor acumulate de populatie de-a lungul anilor.
Din acest motiv, in cazul unei inflatii mari, principalul perdant este populatia, in timp ce bugetul de stat castiga prin veniturile inflatate, prin finantarea la dobanzi real negative si prin devalorizarea soldului datoriei publice. In cazul unei recesiuni si a inflatiei mici, principalul perdant este bugetul de stat si partial populatia mai ales prin cresterea somajului. Paradoxal, in Romania, salariile celor ce si-au pastrat locul de munca au continuat sa creasca chiar si in perioade de recesiune.
In acelasi timp, poate ar trebui sa ne intrebam daca in conditiile unei piete a muncii tensionate, in care cererea depaseste oferta, cresterea economica nu ar trebui calibrata astfel incat sa nu produca o crestere in spirala a salariilor si inflatiei. Rate inalte de crestere economica cu o forta de munca in declin nu pot duce decat la inflatie, atata vreme cat demografia este negativa, sistemul educational nu e capabil sa produca mai multi oameni calificati, iar investitiile nu sunt suficient de mari pentru a micsora dependenta de factorul uman.
Iar in final o precizare. Se vorbeste in ultima vreme de inevitabilitatea unei crize economice apropiate. O stagnare sau o recesiune economica nu este echivalenta cu o criza. Pana la urma si aceasta spaima este si ea o consecinta a lumii “ireale” create de relaxarea cantitativa, a obisnuintei ca economiile sa evolueze doar in crestere. De fapt, recesiunile sunt si ele o parte a volatilitatii economice prin care a progresat societatea umana intr-o perioada in care eram mai putin comozi, iar banii aveau un pret.
***
Radu Crăciun este președinte al BCR Pensii – articol apărut pe blogul personal.
Urmărește-ne pe Google News
