Aproape patru milioane de români au intrat acum mai bine de zece ani într-un sistem de acumulare prin plasamente financiare pe termen lung.
Sistem care să le asigure în perspectivă o pensie personală menită să acopere din deficitul inevitabil care se manifesta la sistemul clasic de pensii spre mijlocul acestui secol, din cauza numărului tot mai mic de angajaţi contributori faţă de numărul tot mai mare de pensionari care se vor afla în plată.
Între timp, numărul lor a depăşit şapte milioane de persoane.
Iată cum se prezintă situaţia la zi în ceea ce priveşte numărul celor afectaţi de măsurile care au bulversat administratorii pensiilor obligatorii administrate privat, conform celor mai recente date publicate de Asociaţia pentru Pensiile Administrate Privat din România (APAPR):
În 2018, suma medie colectată la pilonul 2 de pensii a fost de circa 650 milioane de lei lunar sau 7,8 miliarde de lei pe an (echivalentul a aproximativ 0,8% din PIB estimat pentru anul trecut la 949,6 miliarde de lei). Cam aceasta ar fi miza în bani a depunerilor în conturi personale pentru a fi înmulţiţi şi utilizaţi în perspectivă, în loc de a fi direcţionaţi pentru plata pensiilor curente ale celor aflaţi acum la pensie.
De reţinut, aceste sume au fost mai mici decât se planificase iniţial, când angajamentele luate de statul român au vizat creşterea de la 2% din venitul salarial mediu brut spre 6% din venitul salarial mediu brut, valoarea maximă la care s-a împotmolit creşterea spre nivelul ce urma să fie aplicat pe termen lung fiind de 5,1%.
Modificarea ulterioară a dispunerii contribuţiilor între angajator şi angajat, cu creşterea valorii de referinţă a salariului brut a făcut ca procentajul echivalent cu acel 5,1% la care s-a blocat „de facto” (legea adoptată în 2007 spunea altceva) contribuţia la pilonul 2 să se micşoreze la 4,25% din noul brut.
Însă, din motive care au rămas neprecizate, s-a aplicat doar o prelevare de 3,75%, valabilă şi în prezent. Ceea ce echivalează cu pierderi semnificative pentru viitorii pensionari prin sumele mai mici iniţial depuse pentru acumulare.
În treacăt fie spus, potrivit datelor publicate oficial, bugetul asigurărilor sociale de stat pe 2019 ( deşi legea spune că trebuia să fie echilibrat) a prevăzut venituri de 71.622 milioane lei şi cheltuieli de 68.761 milioane lei, adică un excedent de 2,9 miliarde lei. Care putea fi folosit pentru creşterea firească a procentajului de 3,75% pentru pensiile obligatorii administrate privat măcar la acel 4,25% cât ar fi fost echivalentul nivelului de 5,1% deja atins anterior.
S-ar putea pune întrebarea unde se duc aceşti bani. Administratorii de fonduri de pensii sunt cei mai mari investitori instituţionali din România iar cea mai mare parte din fondurile de care dispune se regăsesc în titluri de stat ( 63,2% la 31.01.2019), implicit susţin acoperirea deficitului public, cam o şesime (16,5%) sunt investiţi în acţiuni, adică susţin funcţionarea Bursei de Valori iar aproape o zecime (9,5%) se află în bănci, adică influenţează stabilitatea sistemului bancar. Prin urmare, dincolo de rolul de a asigura o bătrâneţe ceva mai lipsită de griji participanţilor, ele joacă un rol important în economia României.
În context, au apărut brusc cerinţele rezultate prin Ordonanţa 114 de la finele anului trecut, prin care cerinţele de capital ale acestor administratori au fost substanţial majorate ( de peste zece ori !), peste care se suprapune posibilitatea retragerii individuale din pilonul 2 ( bizară în plan logic, deoarece s-ar da o acumulare certă pentru o eventuală pensie majorată – de unde ? – în viitor), rezultă că situaţia celor peste 7 milioane de conturi, implicit veniturile pe termen lung a peste 7 milioane de români, viitori pensionari, vor fi afectate serios, mai ales dacă administratorii acestor fonduri vor lua decizia de a se retrage, cu pierderile financiare de rigoare.
Urmărește-ne pe Google News
