Moment istoric la alegeri/ Noul mutant electoral: Naşterea, modul de utilizare şi portretul său upgradat

Ipoteza

Pe peretele din sala de şedinţe a firmei de PR care se ocupă de strategia partidului e tabla. TABLA. Mare, cât să încapă cele 6-7 coloane cu scris citeţ despre mesaj, sloganuri, tactică, acţiune – şi tot ce le mai dă prin cap celor pricepuţi în a cotrobăi prin minţile alegătorilor de toată mâna: Pe care cum îl iei? Cui ce-i vinzi? Ce promisiune chiar se lipeşte? În cine ce aşteptare poţi să redeştepţi?

Apoi ia-le pe toate şi încape-le într-un singur predicat percutant, dar, atenţie! – fără să pierzi nimic.

Zis şi făcut.

Atât că totul s-a prăbuşit în doar 2-3 ore, cât a durat demiterea guvernului Ungureanu în Parlament.
A fost nu doar momentul în care toate partidele şi-au schimbat tactica, strategia, abordarea electoratului. Şi în care lansarea unui mesaj a devenit o acţiune anacronică, promisiunile în cascadă s-au scurs în tunelul timpului, iar amăgirile pentru dezamăgiţii care nu mai votează de ani de zile s-au dus pe apa sâmbetei.

A fost momentul în care s-a trecut la Planul B, pritocit – print-un consens tacit care să nu turbure apele în niciun partid de la stânga la dreapta – cu luni bune înainte, pe baza uninominalului într-un singur tur pentru locale votat încă de anul trecut :

proiectarea, fabricarea, izolarea şi folosirea noului mutant electoral, cel care urmează să decidă şi cine şi cum va lua deciziile în România.

 plan care avantajează pe toată lumea, consfinţind o premieră în juna democraţie de după 90: sistemul în care alegătorii îşi votează aleşii numai după ce mai întâi aleşii şi-au ales alegătorii..

Intriga: Mecanismele demobilizării şi proiectarea decidentului electoral

O privire laipdară, de jumătate de ceas peste ediţiile online ale ziarelor, telecomanda vânturată 5 minute prin prime-time.

Nimic. Suntem în plină campanie electorală, dar în afară de broşurile tâmpe în care candidaţii zâmbesc cartonat, nu găseşti nicăieri un mesaj electoral articulat, un program coerent şi făcut cu tragere de inimă; deşi se dispută – nu-i aşa? – atât puterea pentru patru ani, cât şi bugete de zeci, de sute de milioane, de miliarde de euro.

Dar mesajele electorale Nu mai sunt pentru cei care citesc, şi nici măcar pentru cei care au răbdare să se mai uite la tocşourile de la televizor. În aceste arene se dau, îndeobşte, luptele deschise, purtate până în ultimul moment, confruntările care te ţin cu sufletul la gură, încleştările care-i fac curioşi până şi pe deconectaţi. Aproape că ţi-i dor de-o avalanşă de spectaculoase populisme şi de „investigaţiile” prin dosare servite, urmate de „dezvăluiri” frenetice despre candidaţi. De această dată mesajul este altul, şi el se adresează în mod exclusiv noului personaj.

Votul uninominal într-un singur tur a golit de tensiune şi miză confruntarea, a schimbat rânduielile şi reface socotelile:

-„Câţi candidaţi sunt?”

-„Şase”.

-„Sondajul ce arată?”

-„Bine”.

-„Cât ne trebuie?”

-„Câştigăm cu 25% din câţi vin la vot”.

Ei, câţi vin?

O analiză făcută de Institutul de Politici Publice arată evoluţia prezenţei la vot din 1990 până la parlamentarele din 2008:

Prezenţă 76% în 1996, apoi 65% în 2000, apoi 58% în 2004, pentru ca în 2008 să ajungă la 39%.

Dacă din acest trist tablou al anilor electorali mai scoatem încleştarea dintre candidaţi (fără tensiunea şi mobilizările specifice turului al doilea, cu doar doi candidaţi) cât să punem pentru 2012: un 30% e bine? Mai punem de la noi încă un 8-10% pentru locale?

25-30% din voturile celor 30-40% care votează înseamnă 10-12 % din electorat.
De numai atât are nevoie un politician ca să ajungă la decizie şi la miliarde.Aşa că toţi banii de campanie şi mesaj sunt pompaţi numai spre el, EL – 10%. E biznis – băgăm atât, scoatem atât – nu-i aşa?

Punctul culminant: Folosirea personajului şi feţele sale

Odată izolat prin noua logică a votului într-un singur tur şi liniştea bine chibzuită din piaţa politică – acest 10% primeşte ştampilă şi devine funcţional.

Din acest moment, raportat la decizie electorală, el e o elită!Dar una care, invers decât la votul cenzitar, nu-şi permite cens-ul.

Dacă în 90 şi 92 alegerea era făcută de o majoritate confuză, acum „acţiunea” cade pe umerii acestui minoritar rupt de realitate.
O acţiune atât de bine gestionată de politicieni, încât nu e lăsat nimic la voia întâmplării. Personajul e dezasamblat, astfel încât fiecare din feţele sale să fie folosită cu maximum de eficienţă. Căci fiecare dintre ele reclamă o strategie aparte. Să-i vedem aşa cum îi percep politicienii:

1. Cei care oricum te votează. Avantajaţi sunt politicienii aflaţi deja în funcţii, care au deja fanii lor electorali. Cu ei e simplu: singurul mesaj despre programul politic, strategii, planuri şi viziune asupra prezentului şi viitorului încape într-o singură propoziţie: „Votaţi-mă ca să termin ce-am început!”. Sau: „Nu disperaţi, rămân la datorie!”. Investiţii minore.

2.Activiştii, simpatizanţii cu timp liber, chibiţii, „şoşonarii”. Disciplinaţi, activi, insistenţi, sufletişti – costă mărunţiş şi nu vin cu mâna goală: mai aduc la vot o rudă, o cunoştinţă, un vecin.

3. Abia e aici e cheltuiala: mituiţii. În noua rânduială a anului 2012, ei devin „baza”. Săraci, rupţi de realitate, obişnuiţi să „capete” mereu câte ceva – merg la vot. La ei se duc banii care, la alegerile trecute, se duceau pe „media şi mesaj”. Dar nu toţi, căci acest personaj costă mai puţin şi e lipsit de fasoane: uleiul şi zahărul nu se cumpără de la Non-Stop, ci direct de la producător, de şepci şi tricouri se ocupă băiatul care o să renoveze, după alegeri, şcoala, de celelalte o să se ocupe domnul care o să pună, tot după alegeri, al treilea rând de borduri şi care o să mai asfalteze (sanchi!) de două-trei ori drumul.

4. Imprevizibilii. Sunt cei care vin la vot fără să-i fi chemat nimeni în mod special. De fapt, nimeni nu ştie precis de ce vin. Lipsa dezbaterilor electorale, evitarea confruntărilor şi „liniştea” răresc serios numărul lor. Un politician bun organizator în materie de alegeri este acel politician care-i blochează pe imprevizibili în marja de eroare.

Nu vi se pare curios că toată această campanie se poartă după cel mai riguros non-combat? Cheia e la imprevizibil: politicienii nu trebuie să-l trezească.

De aceea imprevizibilii şi merită atenţie: dacă salvarea din acest mecanism demobilizator va fi vreodată posibilă, şi dacă alegerile vor reuşi vreodată să impună atât un alt criteriu de-a alege decidenţii, cât şi o altă structură de politician, ea va veni de la imprevizibili.

Deznodământul. Răspunderea personajului: pe alegeri, pe selecţia „noii clase politice”

Progresăm? Hai să vedem.

Dar nu fără să observăm înainte de toate că tocmai am ajuns într-un moment rarisim: schimbarea de generaţii în marile noastre partide (şi la PDL, şi la PSD), de fapt, pe toată scena politică.

Ce va rezulta din această schimbare va fi – aşa cum a fost, până la urmă, în toţi cei 22 de ani – produsul electoratului care-şi foloseşte ştampila. Tocmai de aceea, un atare moment de tranziţie în clasa politică avea nevoie de un sistem de vot care să ascută confruntarea, să dinamizeze dezbaterea, să aleagă apele. Lucrurile stau, însă, pe dos: totul se face dedesubt, fără aportul electoratului majoritar, cu ştampila din mâna mutantului.

Iar cine se uită la idolii săi politici – indiferent către care parte a scenei îl trage aţa – ar face bine să nu uite un lucru:

indiferent de ce spun, ce promit şi cât gesticulează, toţi aceşti corifei ai democraţiei şi reprezentativităţii sunt complici la maşinăria de mai sus. Şi toţi mizează pe absenteism.

Sigur, strategiile şi socotelile, analizele şi anticipările bazate pe studiul comportamenteor sociale sunt ceva mai complicate. Dar acolo, la bază, în „coledzi” cum ar zice amicul Dandanache, problema aşa se pune. Eu, unul, aş fi mai curios cum arată politicienii celor (mulţi – majoritatea!) care nu mai votează.

*

Da: separat, în felul său, de ceilalţi şi proiectat după desenul de mai sus, ne va livra politicienii el: EL – 10%…

PS: Fii imprevizibil !

(Articol publicat şi în Dilema Veche)