Mircea Coșea / ”Quand la Chine s’eveillera, le monde tremblera” ?

Celebra frază napoleoniană ”Quand la Chine s’eveillera, le monde tremblera” (Când China se va trezi, lumea va tremura), devenită celebră ca titlu al best sellerului publicat de membrul Academiei Franceaze Alain Peyreffite, în 1980, cred că trebuie citată cu semnul întrebării. Oare chiar s-a trezit China şi dacă da, chiar va tremura lumea?

Cum şi când s-a ”trezit” China

”Modelul chinez de dezvoltare, denumit de literatura economică melting-pot, este o combinaţie de puţin leninism, o doză de liberalism, mai multe doze de confucianism şi o picătură de social-democraţie europeană” (Jean-Michel Quatrepoint: ”Mourir pour le Yuan. Comment eviter un guerre mondiale”, Francois Bourin Editeur.2011.)

Astfel,milenara cultură chineză nu s-a oprit la descoperirea busolei, monedei, hârtiei, rachetei, mătăsii sau prafului de puşcă. A descoperit şi un mod de combinare a ceea ce părea că nu se poate combina: comunismul cu capitalismul. Economia chineză este o economie mixtă extrem de bine controlată de o forţă politică inteligentă şi pragmatică ce a lăsat sectorul privat să se dezvolte. A fost deschisă economia pentru marile societăţi mutinaţionale cu condiţia de a transfera tehnologiile cele mai moderne şi a facilita, prin marketingul lor, exportul produselor spre cele mai competitive pieţe occidentale. Dezvoltarea spectaculoasă a acestei curioase economii mixte s-a datorat însă nu numai eforturilor în planul politicii interne ci şi efortului guvernamental de a accede la Organizaţia Mondială a Comerţului, facilitând exportul spre ţările occidentale şi Japonia prin liberalizări vamale.

Reformele economice nu au fost nici precedate, nici acompaniate şi nici urmate de reforme politice. Liberalizarea economiei nu a însemnat şi liberalizarea politică, nefiind făcute nici un fel de concesii în domeniul pluripartitismului, al drepturilor omului, al libertăţilor civice sau ale libertăţii de exprimare.

China a obţinut succese economice spectaculoase şi o creştere importantă a nivelului de trai al unei populaţii de peste un miliard de persoane construind cu ajutorul unui stat autoritar şi un partid unic o economie de tip capitalist înalt concurenţională.

Criza nu a putut fi însă ocolită. Pentru prima dată în ultimle două decenii s-a încetinit ritmul de creştere, au apărut dificultăţi la export,s-au intensificat mişcările revendicative ale muncitorimii, s-au aplificat probleme pieţei imobiliare, se prefigurează o fugă a capitalului naţional spre ţări mai stabile.

Din ce în ce mai mulţi analişti au o părere sceptică despre viitorul ecomomic al Chinei. Ultimii ani au adus pe piaţa previziunilor o mulţime de studii cu concluzii îngrijorătoare, chiar pesimiste, privind capacitatea economiei chineze de a rezista nu numai actualei crize, dar şi variatelor procese de reaşezare a zonelor de putere într-o lume a globalizării neoliberale. De la Nouriel Roubini la Jean Luc Buchalet, o pleiadă de cercetători ai Chinei au criticat fie faraonismul investiţional, fie lipsa de politici sociale, fie lipsa de drepturi democratice, fie discrepanţele teritoriale, fie supraîncălzirea economiei, fie poziţia faţă de Tibet şi Taiwan, fie alte şi alte elemente care apăreau în concepţiile lor ca iminente pericole pentru progresul, dezvoltarea şi stabilitatea viitoare a Chinei

Este oare posibil ca în contextul acestor dificultăţi reale, China să-şi urmeze drumul spre supremaţia economică mondială ?

Se crede că dificultăţile vor continua şi că tipul de economie mixtă practicat până în prezent şi-a epuizat avantajele, evidenţiind tot mai des dezavantaje atât în planul evoluţiei sociale, al inegalităţilor de venituri şi, mai ales al inegalităţii dezvoltării regionale. Conştienşi de aceste pericole, decidenţii politici chinezi încearcă o perfecţionare şi o adaptare a modelului de dezvoltare la noile condiţii.

Al XII-lea plan cincinal (2011-2015) este o dovadă în acest sens. Numită ”creştere intensivă”, dezvoltarea pe această perioadă încearcă să reorienteze modelul economico-social într-o direcţie mai adecvată cerinţelor şi restricţiilor competiţionale ale perioadei post-criză, cu instrumente de politică economică mai flexibile în scopul impulsionării consumului intern, a activităţilor de progres tehnic prin cercetare-dezvoltare şi, mai ales, prin echilibrarea raportului cost/benficiu la nivel macroeconomic, ceea ce ar duce la diminuarea inegalităţilor în raportul investiţii productive/servicii sociale.

Cu toate acestea, se asteaptă ca economia chineză să-şi pondereze creşterile în următorii ani, cifrele estimate ajungand până la 8 procente, deşi de aproape un deceniu creşterea de 8 procente a fost considerată oficial, de catre autorităşile chineze, ca fiind minimul necesar pentru a menţine stabilitatea socială.

A doua putere economică a lumii nu se poate mândri nici cu o poziţie importantă în termenii performanţelor indicatorilor dezvoltării umane. Calculaţi de către Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare ( PNUD) pe baza a trei criterii: calitatea serviciilor medicale, accesul la educaţie şi nivelul material de trai, aceşti indicatori situează China doar pe locul 89, mult în urma principalilor ei competitori economici: Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania sau Marea Britanie.

Ca urmare, autorităţile chineze încearcă să navigheze printre două pericole: unul este acela al supra-stimulării economice, care poate produce inflaţie, iar celălalt este cel al scăderii economice prea bruşte care ar putea determina un şoc social. Măsurile în domeniul politicii monetare se lasă încă aşteptate, dovadă că autorităţile nu au ajuns încă la o concluzie certă privind ireversibilitatea încetinirii ritmului de creştere, încercând să contracareze prin stimularea investiţiilor interne în proiecte gigantice de infrastructură ca şi prin căutarea unor noi oprtunităţi de plasare a unor disponibilităţi financiare pe pieţele străine.( Liming Wang: ” Rising China in the Changing World Economy”. Routlege.2012;)

Politica ”deal win-win”

Nu există nicio îndoială că asistăm nu doar la o ”trezire” a Chinei în termenii ameninţători formulaţi de Napoleon Bonaparte, ci şi la ” trezirea” la realitate a întregului complex al economiei globale.

A devenit clar pentru întreg mapamondul că, indiferent de dificultăţi sau probleme de dezvoltare, nimic nu se mai poate întâmpla în relaţiile şi raporturile economice globale fără a ţine cont de forţa Noului Imperiu de Mijloc. Este edificator în acest sens faptul că însăşi preşedintele Barack Obama a trebuit să realizeze acest lucru. Chiar dacă la summitul APEC de la Honolulu din 2011 a declarat că Statele Unite ”s-au săturat de practicile comerciale şi monetare ale Chinei” şi a insistat ca statul chinez să permită monedei naţionale să crească în valoare pentru a nu mai aduce daune companiilor americane, oficialii chinezi au raspuns acuzaţiilor declarând că ”nu se pot supune unor regulamente economice internaţionale pe care nu le-au semnat.

Dacă regulile sunt facute de comun acord şi China ia parte la luarea deciziilor, atunci China le va respecta. Dacă aceste reguli sunt făcute de una, sau câteva ţări, atunci China nu are obligaţia sa le respecte”.

Intrarea ”elefantului în magazinul cu porţelanuri”, ca să folosim expresia lui Pascal Lamy, adică a Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului, este regretată azi de puterile occidentale dar este prea târziu. Atunci s-a considerat minor pericolul ca elefantul să spargă porţelanurile.

Nu s-a estimat bine capacitatea Chinei de a depăşi atât de rapid stadiul de ”made în China” pentru a ajunge în stadiul ”made by China”. După 13 ani de la intrarea Chinei în OMC este cam târziu să conteşti locul şi rolul său în comerţul internaşional şi să încerci să-i impui restricţii sub pretextul respectării unor regului de joc dacă nu au fost cunoscute şi acceptate de aceasta.

Pentru a dezactiva eventualele căderi de ritm, considerate pericole majore pentru atingerea obiectivului supremaţiei mondiale, China abordează în prezent politica ”deal win-win ”( ”emergence pacifique”), adică un asemenea fel de manifestare a influenţei economiei chineze la nivel mondial încât să se asigure avantaje de ambele părţi, şi de partea economiei mondiale dar şi de partea economiei chineze.

Conceptul deal win-win stă la baza interesului evident pe care China îl are de a-şi utiliza disponibilităţile financiare pe pieţe străine. Pătrunderea acestor diponibilităţi într-o maniera masivă pe arii economice largi, cum ar fi continentul african sau suprafeţe imense de teren agricol din Peru până în Ucraina, arată interesul valorificării unui nou şi important avantaj pe care l-a căpătat în ultimii zece ani economia chineză. Este avantajul trecerii la o altă etapă a prezenţei Chinei în economia mondială.

După faza ”made in China” şi ” made by China” s-a trecut la faza ” Paid by China”

Este faza în care concurenţa de piaţă pe care China o face economiilor occidentale prin raportul marfar cost/calitate este dublată de o concurenţă mult mai puternică, aceea a capitalului. Disponibilitatea de capital pe care China o are în prezent, potenţată de conceptul win-win al valorificării acestuia pe piaţa globală ca şi de dificultăţile actuale ale pieţelor de capital occidentale, conferă Chinei posibilitatea accesării rolului de actor principal pe piaţa internaţională a capitalului.

Oare chiar ” tremură” cineva ?

Un eveniment recent mă determină să cred că într-adevăr cineva a început să tremure de frica Chinei. Nu este un secret că Uniunea Europeană şi, în general, economiile occidentale nu s-au simţit bine în ultima perioadă, acuzând de multe ori necazurile pricinuite de concurenţa chineză. Au fost luate şi măsuri, dar doar de tip economico-marfar.

Să ne amintim blocajele la importuri sau chiar embargouri (oţel, anvelope, jucării, lapte praf, vin, medicamente etc.) motivate, mai mult sau mai puţin credibil dar având întotdeauna ca substrat protejarea propriilor producători. Iată însă că suntem puşi în faţa unei situaţii inedite: teama de China generează o decizie mai mult politică decât economică.

Astfel, Bruxelles-ul a transmis celor 28 de state membre UE o circulară cu două obiective majore privind relaţiile cu China. Primul obiectiv este ca orice negociere bilaterală cu China să nu treacă peste liniile directoare de negociere stabilite la nivel comunitar. Al doilea obiectiv este ca statele membre să informeze Bruxelles-ul în legatură cu eventualele acorduri incheiate cu China. Circulara a fost transmisă de Bruxelles cu câteva zile înainte de summitul liderilor din China şi statele Europei Centrale şi de Est, care va avea loc la Bucureşti în 25-29 noiembrie, şi vine pe fondul ingrijorărilor liderilor comunitari faţă de o posibilă strategie chineză de tip „divide şi cucereşte”, pentru a pune presiune pe UE în disputele cu Beijingul.

Intrarea Chinei în Europa pe uşa din dos a ţărilor central şi est europene nu poate conveni Bruxelles-ului mai ales în situaţia în care nu dispune de un mecanism eficient de ieşire din recesiune şi nici de potenţialul necesar îndeplinirii, măcar parţial, a obiectivelor Agendei Lisabona.

Cum apare în acest caz respectiva circulară transmisă celor 28 de state membre ?

Ca o banală şi pur diplomatică reamintire a regulilor comunitare sau ca pe un semnal al temerii pe care UE o are faţă de conştientizarea pericolului de a-şi diminua influenţa şi controlul asupra membrilor central şi est europeni atraşi de mirajul capitalului chinez?

Înclin să cred că a doua posibilitate este mai plauzibilă.

China s-a ”trezit”, dar România ?

Situaţia economică a României şi nevoia ei acută şi imediată de capital nu mai trebuie explicate. Până în prezent, ne-am descurcat cu finanţările troicii şi încercăm să ţinem un echilibru între două centre de putere: Uniunea Europeana şi Statele Unite ale Americii. Iată că apare şi al treilea centru care, deşi ne interesează mai puţin geopolitic, ne interesează enorm economic. Aportul de capital chinezesc prin investiţii directe sau de portofoliu ar rezolva multe din problemele pe care le avem.

Suntem oare îndeajuns de ”trezi” pentru a înţelege că lumea nu începe şi nu se termină nici la Bruxelles şi nici la Washington? Vom înţelege şi noi, aşa după cum polonezii, ungurii, cehii sau slovacii au înţeles de mult, că a fi comunitar nu înseamnă a-i nega pe extracomunitari şi că relaţiile economice exagerat de mult orientate doar spre câteva ţări din UE crează o dependenţă periculoasă?

Deocamdată, România doarme.

***

Mircea Coșea este Profesor de Macroeconomie și Economia Intergării Europene, fost vicepremier și președinte al Consiliului pentru Strategie și Reformă