Mascota lui Arafat şi răul lui Băsescu. Înapoi, la Legea Sănătăţii

Înainte de-a explica ce e cu acest rău, recomand două texte. Interviul cu doctorul Mircea Cinteză, de azi, de pe cursdeguvernare.ro, şi opinia-analiză a doctorului Sorin Paveliu pe de romaniacurată.ro. Sunt două, între atâtea altele remarcabile. Mă aşez, dataşat, între ele – citesc şi încerc să înţeleg: pe undeva pe aici şi în termenii ăştia trebuie să se dezbată despre viitoarea lege a Sănătăţii.

Orice altă abordare este o capcană pe care noi, românii, ne-o croim cu meşteşug aşa încât, atunci când o să cădem în ea, să fim încântaţi de ce treabă bună am făcut: nu mai putem ieşi.

O astfel de capcană este personalizarea conflictelor pe legea sănătăţii. Vorbim, fireşte, de ciocnirea Traian Băsescu – Raed Arafat. Pentru ambii, situaţia poate scăpa de sub control. De ce:

Răul pentru Raed Arafat este ca prestaţia sa din ultimele zile (aia din ultimele zile – nu din ultimele luni – când a încercat să-şi impună punctul de vedere în proiectul noii legi) să capete forţa deformatoare şi caracterul pătimaş al unui conflict politic. Adeziunile fanilor săi îi pot dizolva imaginea de om competent şi-l transformă într-un simbol politic. Mai rău: îl pot transforma în mascota „votului negativ” – adică ce poate fi mai rău chiar şi pentru politică. Chiar şi pentru politica din România.

Până în urmă cu câteva zile, Raed Arafat întruchipa mitul competenţei profesionistului tenace rătăcit în guvernele noastre de politnici sadea. Lăsându-se antrenat în exasperările politice ale fanilor săi (eventual „ajutat” să creadă că e numai bun pentru politică) Arafat ar putea uita care a fost cartea sa câştigătoare până acum: meseria obiectivă, necontaminată de compromisurile pe care orice fel de politică le pretinde. S-ar putea trezi umflat pe sus şi aruncat în troacă chiar de către entuziaştii săi admiratori.

Mai complicat e cu Traian Băsescu. Pe rând:

Preşedintele nu avea ce să iasă la bătaie într-o intervenţie televizată, pe o chestiune gravă şi delicată în acelaşi timp, lansată în „dezbatere” între Crăciun şi Anul Nou. Un preşedinte trebuie să aibă un motiv foarte puternic să facă aşa ceva.

Până la opinia lui (de iniţiator al acestei legi) o aveam de ascultat (fie şi la televizor) pe cea a celor din comisia care a elaborat legea, pe ministrul sănătăţii, chiar pe premier.

Intrarea în forţă a preşedintelui în transmisia în direct nu poate însemna decât speranţa lui de-a spulbera din faşă orice opoziţie la această lege, ca să facă pârtie ministerului, guvernului, partidului şi tuturor celor care sunt deja pregătiţi „să implementeze” noua lege şi care n-au timp de prea multe dezbateri.

Apoi: preşedintele n-a prevăzut (lucru de mirare), ce înseamnă „să sai” la un om credibil, aflat, la momentul conflictului, deasupra oricărei suspiciuni. Pentru că atunci când în faţa unui popor exasperat de austeritatea de jos şi incompetenţa de sus se confruntă viclenia politicianului şmecher şi competenţa profesionistului tenace, „ghici ghicitoarea mea!” cine câştigă! Şi să fin sinceri: noi nu vedem prea des în România astfel de confruntări publice.

În cele din urmă, Traian Băsescu a simţit pericolul şi a ieşit în conferinţa de presă: era târziu. Mai ales că „precizările” sale au fost mai mult o justificare decât o explicaţie.

În fine: conflictul cu Raed Arafat este pentru preşedinte unul din cele mai nefaste momente din ultimii 2 ani. Mai nefast poate decât măsurile de austeritate impuse de criză, pe care preşedintele, în lipsa unui premier vertebrat, şi le-a asumat.

Dacă deciziile împovărătoare pentru „popor” aveau o logică şi o justificare politică, confruntarea la nivel personal cu un profesionist îl face susceptibil de rea-credinţă. Ceea ce-l face mai vulnerabil ca niciodată: dacă ultimii ani i-au adus scăderea credibilităţii, acest moment îl trimite la „negativ”. Atât de vulnerabil, încât i-ar va fi greu să supravieţuiască în funcţie unui eventual referendum de suspendare – o cred eu, care mă număr printre proştii de pe creierul cărora nu poate fi ştearsă imaginea unui Geoană preşedinte, flancat în conducerea statului de finanţatori veroşi şi tot felul de alţi „moguli”.

Mai rău decât ce i-ar putea paşte pe Arafat şi Băsescu: dezbaterea pe legea Sănătăţii să rămână în această personalizare a controverselor pe proiect.

Se vede de la o poştă că interesul public focalizează mai degrabă pe cei doi, decât pe va urma să se întâmple cu fiecare asigurat, cu tot sistemul de sănătate, cu cea mai mare privatizare de la Petrom încoace. La câteva ceasuri după controversele publice dintre Arafat şi Băsescu, spam-ul publicaţiei cursdeguvernare.ro s-a umplut de mesaje venite din două direcţii: postacii politicii din spatele noii legi fuseseră treziţi în crucea nopţii şi puşi la treabă – iar asta spune mult despre mizele acestei legi.

PS: Nu că ar avea neapărat legătură cu legea Sănătăţii, dar are idee cineva de ce domnul Emil Boc (al cărui guvern era dispus în urmă cu două săptămâni să-şi „asume răspunderea”) se grăbeşte atât de tare să tacă?