La noi ca la nimeni: cum au evoluat impozitele pe venit și avere în România și celelalte state ECE

Potrivit datelor publicate de Eurostat, sumele colectate la bugetul public al României din impozitele pe venit și avere s-au diminuat sistematic în ultimii ani, de la 6,6% din PIB în 2015 până la 4,7% din PIB în 2020.

Exact pe dos față de trendul înregistrat de media europeană și de statele din fostul bloc estic, în care am ajuns țara cu cea mai mică taxare, cu cel puțin două puncte procentuale din PIB mai jos decât cea mai redusă contribuție la veniturile statului dintre noile membre ale UE.

Din datele prezentate, se poate vedea că, pe măsură ce a crescut nivelul de trai al statelor în cauză, s-a produs și o convergență cu sistemul de impozitare din țările dezvoltate.
Factor principal în tendința de creștere a mediei europene, în raport cu care țara noastră a evoluat complet invers, deși avea de recuperat un handicap major.

Așa am ajuns anul trecut să mai avem un raport procentual între ponderea în PIB a încasărilor din impozitele pe venit și avere de doar 36% din MEDIA europeană, nu că nivelul de 52% de la mijlocul deceniului trecut ar fi fost prea grozav. Scuzabil atunci prin nivelul mai redus al PIB/locuitor, care a trecut între timp pragul de 70% din media UE.

Ecartul exprimat în puncte de PIB, pe care le tot urmărim cu interes și tragem acum de ele să facem economii la buget, s-a majorat de 6,1 pp la 8,4 pp. Ceea ce exprimă o divergență majoră în plan fiscal și constituie FACTORUL PRINCIPAL care duce la incapacitatea obiectivă de a susține după model social european domenii precum sănătatea, învățământul sau protecția socială.

(Citiți și:”Atenție la ”V”: Economia – și România odată cu ea – își revine la valoarea din 2019, dar la o cu totul altă calitate. Au apărut CRONICILE 90 – titlurile și autorii”)

Practic, am făcut deficit bugetar tot mai mare și am tot tras plapuma fiscală de pe un domeniu pe altul. Lăsând descoperite îndeosebi investițiile în infrastructură, pentru a bonifica suplimentar venituri care creșteau oricum odată cu PIB-ul și cu scăderile discutabile de TVA, care puneau gaz pe foc în partea de consum.

Cât se poate de concret și de expresiv, iată poziția noastră în context socio-politic regional în 2015, când reușisem să ne echilibrăm macroeconomic și aveam șanse reale de adoptare a euro ( îndeplineam toate criteriile economice cerute):

și poziția în care am ajuns în 2020, după aplicarea unor politici de stânga – dreapta, cu creșteri de salarii și beneficii sociale simultan cu reduceri de fiscalitate pentru stimularea (de multe ori dogmatică) a mediului de afaceri:

Dincolo de faptul că am trecut „în alt film”, de parcă nu am face parte din grupul de state membre UE foste socialiste (dar ceva mai chibzuite pe drumul convergenței reale), merită să observăm că am făcut schimb de poziții în plan fiscal cu lanterna roșie a UE, Bulgaria, și că nu ne-am uitat deloc ce face genul nostru proxim ca structură și dimensiune a economiei, Polonia.

Ori, de unde nu e, adică fără fonduri de nivel european la buget, măcar după posibilitățile la care ne-ar fi condus nivelul de dezvoltare, nu putem cere servicii de nivel european. Ironia sorții, dacă ar fi să judecăm corect și să facem un raport cost/beneficii, am avea șanse să ieșim printre primii în UE, desigur nu prin calitatea facilităților oferite de stat.

În contextul în care oricum ar trebui să trecem la o ajustare fiscală care să diminueze treptat deficitul bugetar, soluția corectă și sustenabilă pe termen lung este să încercăm apropierea și nu îndepărtarea de proporțiile de impozitare din Europa pe partea de venituri și, mai ales, de avere. Asta dacă vrem să atenuăm inechitățile sociale profunde și să păstrăm coeziunea socială, indiferent dacă avem opinii mai de stânga sau mai de dreapta.