Ioana Avădani / O industrie de ziua ei: Presa – Libertate și/sau respect

Mă uit la telejurnalul televiziunii publice. E sâmbătă seara. Niște accidente, niște puști care s-au înjunghiat. Inundații. Vizita la Teheran a unei delegații parlamentare române, condusă de Sorin Roșca Stănescu și pledoaria pentru întărirea relațiilor economice dintre cele două țări. E sâmbătă, 3 mai. Ziua Mondială a Libertății Presei. Despre asta, nicio vorbă la jurnal.

Nici întâlniri festive ale jurnaliștilor de prin toată țara nu au fost. Nici Cheful Presei n-a mai fost ca “pe vremuri”, acum 10 ani. Sau acum doi. Sau anul trecut. Nici proteste. Oare ce s-a întâmplat cu libertatea presei de a căzut în atare dizgrație?

Un posibil răspuns găsim dacă punem o întrebare ajutătoare: ce s-a întâmplat cu presa din România în ultimii ani?

Ușor nu i-a fost, cu siguranță – și cifrele o arată fără putință de tăgadă. Bugetele de publicitate au continuat să scadă – o scădere estimată la 3% față de 2012. Valoarea totală netă a pieței de publicitate a fost estimată la 295 de milioane de euro¹. În 2008, ultimul an înainte de explozia crizei economice, piața de publicitate românească se cifra la 540 de milioane de euro.

Nu numai scăderea în valoare absolută a veniturilor din publicitate afectează mass-media, ci și modul în care acest volum se distribuie între tipurile de media. Analizând tendințele din ultimii ani, câștigătorul evident este mediul online, ale cărui volume de publicitate au crescut de la an la an, devenind al doilea vehicul de publicitate, după televiziuni. Acestea continua să ia “partea leului”, cu circa 64% din totalul bugetelor de publicitate. Internetul ajunge pe un interesant loc al doilea, cu 14% din totalul bugetelor de publicitate – adica ceva mai mult decât radioul (6%) și presa scrisă (7%) la un loc.

Dar nici publicațiile online nu au mari motive de sărbătoare, pentru că circa o jumătate din acești bani se duc spre marile agregatoare de tip Google, Facebook sau Yahoo – deci sunt bani care nu rămân în piața românească.

S-au schimbat, în timp, și obișnuințele de consum ale românului. Internetul se găsește iar pe un loc privilegiat, fiind singurul mediu al cărui consum a crescut.² Dacă în 2002, doar 8% dintre români utilizau zilnic Internetul, în 2013 procentajul a ajuns la 58%.

Televiziunea rămâne, iarăși, mediul preferat în România, cu 78% dintre subiecți uitându-se zilnic la televizor. Cu toate acestea, timpul petrecut pe Internet este mai mare decât cel petrecut în fața televizorului (230 de minute față de 202 minute zilnic). Ce caută românul pe Internet? Locuri de muncă (30%) și – neașteptat – site-uri de artă și cultură (29%). Portalurile generale (echivalentul “presei tradiționale”) se găsesc de abia pe locul al patrulea, cu 19%.

Dincolo de aceste date, se spune povestea erodării presei: oamenii migrează pe platforme mobile, care le sunt la îndemână, care le oferă informații personalizate (sau pe care le pot personaliza) și care sunt, în covârșitoarea lor majoritate, gratis. Banii industriei urmează acest exod de pe platformele media tradiționale și sunt canalizaţi către mediul online, dar nici acolo nu merg către producția de conținut media, ci către așa numiții “performance players”. Pe scurt: mai puțin bani pentru jurnalism și, ca atare, mai puțin jurnalism (și mai prost).

Dar veniturile nu sunt singura problemă a mass-media românești. Ele sunt supuse și unui process rapid de erodare a respectabilităţii. Afilierile politice directe, conflictele publice între canale de media, scăderea calității produselor jurnalistice și alinierea acestora la agende extra-editoriale, precum și implicarea unor lideri de opinie și patroni de presă în activități penale au dus la decredibilizarea mass-media, arată raportul Media Sustainability Index 2014, produs de IREX și centrul pentru Jurnalism Independent.³

Procesul a început în campaniile electorale din 2008 și 2009, când mediile de comunicare în masă nu au mai fost doar canale de comunicare între adversarii politici și nici măcar instrumente în confruntarea politică. Atunci, ele au devenit actori activi în disputele politice, aliniindu-se, cu arme și bagaje, pro sau contra unor candidați. Un atare clivaj a condus, aproape automat, la o polarizare puternică a publicului, care s-a fidelizat puternic față de un mediu sau altul. În mod paradoxal, scoaterea la lumină a structurilor de proprietate și a orientării politice a televiziunilor nu a alungat publicul, ci l-a structurat funcție de opțiunile sale politice.

Mulți dintre noi credeau că transparența proprietății și a surselor de finanțare este cel mai bun leac împotriva manipulării. Ceea ce s-a întâmplat în anii din urmă în România dovedește contrariul: publicul nu s-a speriat de afilierile politice, ci s-a aglutinat în jurul acelor canale care îi confirmau ideile și îl consolidau în credințele sale – uneori în pofida realității. Publicul se supune cu plăcere conținutului manipulator și părtinitor, doar pentru că acesta îi conferă un confort intelectual (“sunt bun, și la televizor au zis ca mine”). Majoritatea televiziunilor (inclusiv cele din provincie) au înțeles acest lucru și au capitalizat simpatia publicului, transformând-o în cifre de audiență, fără prea mare preocupare față de “mofturi” gazetărești precum interes public, onestitate, echidistanță, respect pentru demnitatea umană. La rândul său, publicul a acceptat oferta, fără a sancţiona încălcările deontologice.

Asumarea, mai mult sau mai puţin deschisă, a proprietăţii asupra mijloacelor de informare în masă a avut şi un efect “pervers”: a dus la consolidarea opiniei publice că orice canal media este “al cuiva”. Ca atare, promovarea unei anumite politici a devenit acceptabilă şi chiar anticipată. Este “normal” ca un canal media să cânte în struna patronului său, să îi cunoască și protejeze interesele politice sau economice. Cu toate aceștia, opinia publică sancționează – schizoid sau ipocrit? – jurnaliștii care lucrează în acest tip de redacții. Pe ei, publicul îi consideră “vânduți”.

Puținele canale media echidistante nu au nici ele perspective mai bune. De exemplu, Pro Tv, de ani de zile portdrapelul televiziunii comerciale în România, televiziunea care a impus stiluri, programe și așteptări ale publicului, este într-un amplu program de “restructurare”. Acesta survine schimbărilor la vârf în trustful Central Media Entreprises (care deține Pro TV) și plecării lui Adrian Sârbu, omul care a gândit și a impus conceptul Pro Tv pe piața românească. Oameni de decizie, care au populat structura de comandă a Pro Tv ani de zile, oameni de concepție, vedete părăsesc postul – unii de voie, alții nu. Rămâne de văzut dacă aceste mișcări vor lăsa neatinsă poziția de lider ocupata de post în ultimii 20 de ani. În cazul în care recentele decizii manageriale se vor dovedi defectuoase, piața românească de servicii audiovizuale riscă să rămână dominată de actori cu puternice (și voluntare) ancorări în politic.

De parcă toate aceste provocări nu ar fi fost suficiente, mass-media își mai taie și singură rădăcinile. Raportul “Libertatea de exprimare în România 2013” (realizat de Active Watch – Agenția de Monitorizare a Presei)⁴ evidențiază frecvente încălcări ale standardelor jurnalistice și implicarea unor mijloace de informare în masă și jurnaliști în acte de intimidare a altor actori de pe piață. Ajungem astfel la observația paradoxală că, în România, presa este principalul dușman al presei.

Nu se poate altfel explica un gest precum cel făcut de curând de un ziar central care, pentru “a-i dovedi” premierului că acuzațiile aduse acestuia nu sunt mincinoase, a dezvăluit de bună voie sursa unor informații furnizate off the record. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a insistat în repetate rânduri că jurnaliștii trebuie să se bucure de privilegiul de a-și proteja sursele, în interesul public și al dezvăluirilor încălcărilor legii.

Când mass-media din România renunță voluntar la privilegiile sale, când renunță voluntar la standardele sale și abdică voluntar de la misiunea sa de interes public, mai avem o chestiune de “libertate de exprimare”? Eu cred ca de aceea nu mai serbăm libertatea, ca libertate avem. Respectul ne lipsește. Și singura cale de ieșire este reconstruirea acestui respect.

Nu am mari așteptări din partea patronatului și managementului de presă, care de ani de zile își sabotează cu sistemă operațiunile de media, prin promovarea unor interese personale sau de grup, prin depopularea și deprofesionalizarea redacțiilor, prin subfinanțarea operațiunilor editoriale. Așteptările mele față de breaslă sunt, și ele, limitate, data fiind lipsa evidentă de apetență pentru o reacție, solidă, coerentă, eficace, împotriva deprofesionalizării jurnalismului.

Nu este, însă, imposibilă și nici prea târziu nu este pentru o reconsiderare a poziției corpului profesional al jurnaliștilor, cu o infuzie de sânge proaspăt, deloc de neglijat, din partea jurnaliștilor din zona online (bloggeri, jurnaliști free lance). Tehnologia a schimbat regulile jocului pe piața consumului de media și această schimbare deschide o oportunitate de re-evaluare a standardelor și a mecansimelor de protecție profesională.

Dar rezervorul de schimbare cu cel mai mare potențial, încă neabordat, este publicul. Fără un program viguros, comprehensiv, rapid și inteligent de educare a competențelor media în rândul publicului, nimic nu se va schimba. Problema a fost plastic identificată din primele luni după decembrie 1989: “Ați mințit poporul cu televizorul!”. Toate eforturile – câte au fost – de atunci încoace au fost duse în direcția educării, formării, controlului asupra “televizorului”. Nici un deget nu s-a mișcat în beneficiul receptorului de mesaj, acela care, cu creierul său educat, ar fi putut să discearnă între jurnalismul de calitate și manipulare. Cel care, instruit ca atare, i-ar fi putut sancționa pe cei care joacă murdar, acolo unde doare mai tare: prin obișnuințele sale de consum.

Atâta timp cât cifrele de audiență se îndreaptă masiv și constant către produse editoriale care încalcă vădit regulile jocului jurnalistic, vom avea o problemă de libertate a presei. Pentru că presa este tot atât de liberă pe cât este și cel care alege să o consume.