Datele statistice oficiale arată că în anul 2008, când ”economia duduia” mai tare decât acum iar investițiile străine veneau pe bandă rulantă, entuziasmul populist al perioadei electorale a condus la masive majorări de pensii și salarii.
Acestea din urmă au crescut cu 26,1% pe brut și 25,6% pe net ( în treacăt fie spus, dovadă elocventă că Nu avem cotă unică).
Atenție mare, însă, creșterea în termeni reali a puterii de cumpărare de pe urma acestor majorări salariale a fost de doar 16,5%, ca urmare a creșterii prețurilor. Mai mult, au urmat doi ani de scădere a aceleiași puteri de cumpărare, cu -1,5% în 2009 și încă -3,6% în 2010, deși cifrele nominale ale câștigurilor salariale au fost mai mari.
Creșterea puterii de cumpărare REALE după măsurile luate în 2008 a fost de doar două treimi din creșterea NOMINALĂ a salariilor. După care au urmat doi ani de majorări salariale aparent normale dar, care au condus, de fapt, la REDUCEREA PUTERII DE CUMPĂRARE.
Mai exact, după ce au oferit marea cu sarea să facă ei burta mare, politicienii au trebuit să strângă cureaua la pantalonii populației pentru a nu trimite în gard oiștea deficitului bugetar și cursul leului în raport cu moneda unică europeană. Interesant cum creșterea de circa 25% din 2008 a fost reversată cu destulă precizie în 2010, desigur, pentru bugetari, deoarece statul nu putea interveni direct în contractele private.
Micul amănunt pe care l-au uitat intenționat politicienii, cu programele lor economice cu tot, este că salariile ultramajorate în 2008 au fost, de fapt, în 2009, cu 10% mai mici în euro. Urmare a reașezării cursului de schimb de la 3,6827 lei/ euro în 2008 la 4,2373 lei/euro în 2009. Or, asta a afectat prețurile caselor și capacitatea de plată a ratelor achitate la aceste case, așa depreciate în euro cum erau ele.
Nici nu mai e cazul să facem referire la prețurile autoturismelor ( exprimate tot în euro), care constituie a doua cheltuială ca mărime pentru o gospodărie și chiar prima dacă se face raportarea la durata de utilizare a bunului achiziționat. Sau la plățile pentru concedii în străinătate, fie ele și pe litoralul de la vecinii din sud, indexați cu leva lor la valoarea euro.
Cât despre valoarea PIB exprimată în euro, aceasta s-a prăbușit literalmente, cu -17% și nu doar cu -7% cât ne spunea statistica că ar fi în termeni reali. Reali, reali, dar plata datoriilor și a dobânzilor la datoria publică se făcea în euro, nu în lei. Euro strânși în 2009 cu greu din impozite și taxe micșorate ( ce coincidență de așa-zisă doctrină economică) la un un curs de schimb depreciat cu 15%.
De observat și evoluția inerent inversă provocată de tulburarea brutală din motive strict politice a echilibrelor macroeconomice. PIB-ul a crescut în 2010 exprimat în moneda unică europeană, de la circa 115 miliarde euro la 120 miliarde euro iar salariile au avansat cu 2,4% nominal în lei și cu 3% în euro, ceea ce era rezonabil, dar puterea de cumpărare a salariilor a continuat să scadă cu -3,6%.
Altminteri nu puteam păstra cursul de schimb la un nivel rezonabil, implicit ratele la case ( fie ele în euro, fie ele în franci elvețieni). Ca să nu mai vorbim de deficitele care explodau la sistemul de asigurări sociale sau la în sectorul de sănătate (ghici în ce monedă se cumpără aparatura, materialele sanitare sau medicamentele). Acum repetăm fără rost același scenariu previzibil, de care ne vom mira prin 2017-2018.
Una peste alta, situația cu majorările salariale (atenție, acordate doar unora, restul vor rămâne doar plătitorii indirecți dar foarte concreți ai facturii generale) seamănă cu raportările fictive făcute pe vremuri către Comitetul de Stat al Planificării. Parafrazîndu-l pe reputatul academician N.N. Constatinescu, care se referea la venitul național, noi ne prefacem că dăm majorări de salarii, iar ele se vor preface că vin.
